75 de ani de la tragedia petrecută la Fântâna Albă

Pe data de 1 aprilie 2016 s-au împlinit 75 de ani de la tragedia românilor bucovineni petrecută la Fântâna Albă, astăzi în Ucraina, regiunea Cernăuţi. La Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Vasile cel Mare“ din Iaşi, după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite în cadrul căreia s-au împărtăşit numeroşi elevi ai şcolii, părintele profesor Coroamă Gabriel, profesor şi spiritual al seminarului, a săvârşit o slujbă de pomenire pentru toţi acei români care în urmă cu 75 de ani au căzut răpuşi de gloanţe în masacrul de la Fântâna Albă pentru singura vină de a-şi fi iubit patria şi limba.

După săvârşirea slujbei de pomenire, părintele spiritual Coroamă Gabriel a ţinut în faţa elevilor prezenţi un mişcător cuvânt, privitor la această tragedie a neamului românesc, pe care îl redăm în rândurile următoare: „Dragi elevi, în această zi, în mod special pentru românii din Bucovina istorică, dar şi pentru toţi cei care încă mai simt şi cugetă româneşte, este zi de doliu şi de jale. Astăzi, clopotele marilor lavre ştefaniene din acest capăt de ţară ne dau de veste cu tristeţe, căci în urmă cu 75 de ani floarea românimii, tineri, prunci şi fecioare, preoţi şi învăţători, intelectuali sau simpli ţărani, vreo 3.000 la număr, după unii istorici chiar mult mai mulţi, cu toţii au avut curajul şi nobleţea de a înfrunta furia oarbă şi laşitatea unui imperiu sovietic slujit de indivizi fără de Dumnezeu şi nici un principiu moral. Animaţi de dorinţa de a se repatria în ţara-mamă în urma numeroaselor represalii pe plan social şi spiritual la care au fost supuşi după o anexare forţată într-un stat străin de limba şi tradiţiile lor, românii bucovineni din peste 40 de localităţi de-a lungul văii Siretului, îmbrăcaţi în straie populare de sărbătoare, cu prapuri în mâini şi cântând imne bisericeşti şi naţionale, au plătit scump curajul de a visa la ziua cea nouă a revenirii şi a reînvierii lor în patria-mamă. Plecaţi cu numele lui Dumnezeu pe buze şi în inimi, ajunşi la Fântâna Albă, cei peste 3.000 de români au sfârşit prin a fi mitraliaţi fără milă de trupele sovietice de grăniceri şi cele ale poliţiei NKVD, fiind îngropaţi în trei gropi comune. Puţinii supravieţuitori rămaşi în viaţă, care au reuşit să se strecoare cu greu printre mormanele de cadavre, sânge şi gemete ale răniţilor, şi astăzi după atâta timp vorbesc cu frică şi cutremur despre masacrul de la Fântâna Albă, loc ce a devenit în fapt un fluviu înspumat de sângele martirilor acestui neam. Comparat cu Katynul în care poporul polonez avea să piardă în anul 1940 circa 22.000 de ofiţeri masacraţi într-o pădure de lângă Smolensk (Rusia), Fântâna Albă poartă în sine cu mult mai mult şi anume: simbolul neprihănirii acestui neam şi a românilor bucovineni care manifestaseră paşnic şi neînarmaţi, cerându-şi un drept firesc, de a fi cu cei de-acasă. Din păcate pentru românii bucovineni, testul impus de «Marea Uniune Sovietică», prin care li se proba loialitatea faţă de noua ţară şi politica ei, avea să fie unul de netrecut. Urmările acestui masacru răzbat până şi astăzi întrucât, la scurt timp după cele petrecute la Fântâna Albă, circa 12.000-15.000 de români bucovineni şi din Hotinul basarabean aveau să cunoască lungul şi chinuitorul drum al exilului şi al deportărilor în Siberia şi Kazahstan.

Comemorăm astăzi dragi elevi una din multele, dar foarte dureroasele răstigniri ale acestui neam românesc şi doresc ca pilda înaintaşilor noştri să ne slujească tuturor drept un exemplu demn de urmat. Jertfa acestor români va rămâne de-a pururi o amintire însângerată întrucât Fântâna Albă rămâne ea însăşi însângerată, şi acum, prin înstrăinarea ei de ţara-mamă, şi de durerea celor care încă plâng, sperând ca într-o bună zi să-şi îngroape creştineşte morţii seceraţi de gloanţe. Slujba de parastas pe care am săvârşit-o întru pomenirea acestor temerari români dorim să li se facă scară către cer şi îmbrăcăminte de nestricăciune, iar rugăciunea noastră şi a tuturor celor ce astăzi îi pomenesc aici, acolo la Fântâna Albă şi pretutindeni unde se simte româneşte, să fie primită de Atotmilostivul Dumnezeu ca taină a împăcării noastre ca neam cu Ziditorul întregii făpturi. Cine ştie...? Poate într-o bună zi vom avea curajul poporului polonez de a ne cere dreptul, chiar şi după 75 de ani, de a cunoaşte adevărul şi de a reda istoriei noastre încă una din multele pagini furate şi însângerate. Să nu uităm de îndemnul unuia din marii sfinţi contemporani cu noi, Sf. Gavriil Georgianul, care afirmă următoarele: «Vai de monahul sau preotul care nu ia durerea patriei sale asupra lui»”.