Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Regionale Moldova Adam şi Eva. „Căderea“ de dinainte de cădere

Adam şi Eva. „Căderea“ de dinainte de cădere

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Moldova
Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 26 Feb, 2018

Revin cu o completare la tema din articolul trecut. Prin greşeala protopărinţilor noştri înţelegem exclusiv faptul că ei au ales să asculte de satana (de şarpe), în loc să rămână în comuniune cu Dumnezeu. Dar tind să cred că acest gest al lor de neascultare este doar o consecinţă a unei alte greşeli, deloc evidente. Ca să-l crezi pe şarpele cel demonic, să dai crezare cuvintelor lui trebuie ca, în prealabil, să nu fi cultivat suficient această relaţie cu El. Încât, nu cumva cei doi, Adam şi Eva, au ales să mănânce din fructul oprit gândind ceva de genul: „Iată, acest şarpe este cu noi şi ne învaţă ceva bun, el vrea să fim ca nişte dumnezei (cum apare în ediţia din 1688 a Bibliei, n.n.). Dar unde este Dumnezeu acum, de ce nu e lângă noi? Dacă ne-ar iubi, ar fi aici. Dar aşa, suntem îndreptăţiţi să alegem să credem pe altcineva, căruia îi pasă de noi".

Îmi veţi spune, poate, că speculez sau chiar că fabulez. Probabil. Dar nu cumva şi noi, urmaşii celor doi, avem această mentalitate? Nu spunem noi de atâtea ori: „Unde este Dumnezeu când am nevoie de El?". Sau, mai concret, de câte ori nu a săvârşit cineva un adulter liniştindu-şi conştiinţa prin aceea că soţul sau soţia oricum nu le mai sunt de mult timp alături (sufleteşte şi/ sau fizic) şi chiar s-au amăgit spunându-şi că e (şi) vina lor că s-a ajuns aici? Ţine de firea omenească această permanentă tendinţă de a ne îndreptăţi când greşim, de a ne justifica mereu păcatul sau patima. Dar amăgirea nu ţine mult, mai devreme sau mai târziu survine mustrarea conştiinţei. Dacă ni se pare că avem dreptate să comitem adulter sau oricare alt păcat - prin care, practic, înşelăm dragostea lui Dumnezeu („Ţie Unuia am greşit") -, de ce simţim nevoia să ne ascundem fapta?

Ce putea face omul ca să prevină căderea?

Paradigma aceasta ne secătuieşte de energie şi ne produce multe frustrări. Plecând de la cele întâmplate în grădina Edenului, şi noi suntem predispuşi să vedem doar un aspect al căderii, anume greşeala, neascultarea. Toată atenţia şi lucrarea noastră tind a se îndrepta exclusiv către metodele prin care să evităm un astfel de moment sau prin care să biruim ispita. Deşi, între timp L-am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care este Noul Adam, noi tot pe vechiul Adam îl urmăm ca schemă de gândire şi de comportament. Când greşim, avem imediat o scuză, ea ne vine instinctiv în minte, chiar dacă încercăm să ne-o reprimăm şi să ne asumăm faptul că noi suntem singurii vinovaţi de greşeala comisă. Ba chiar ajungem la spovedanie şi, în câte un moment de onestitate recunoaştem că, deşi am greşit, nu prea simţim părere de rău, ci mai degrabă un soi de îndreptăţire. Cam asta este schema de gândire a vechiului Adam din noi.

Dar care ar fi dreapta raportare şi atitudinea eliberatoare din iadul acestor vinovăţii neasumate până la capăt ori al remuşcărilor nefecunde în plan duhovnicesc? Ce ar fi putut să facă Adam şi Eva ca să prevină căderea, adică să fie cu inima întărită în Dumnezeu atunci când ar fi dat ochii cu şarpele sau chiar să nu ajungă deloc la momentul ispitirii de către diavol? Puteau ei acţiona cumva în acest sens? Ca o paranteză, înainte de a încerca să formulăm un răspuns, să aducem în ecuaţie un element important. Există tâlcuiri care atrag atenţia că Eva ar fi fost ispitită de şarpe în momentul în care ieşise din grădina Edenului. Contemplând creaţia, fascinată de cele văzute sau din curiozitate - nu putem spune precis. Cert e că şi astăzi femeile sunt mai atente decât bărbaţii la orice detaliu din cele ce le înconjoară, sunt mai predispuse decât bărbaţii în a „scana" realitatea înconjurătoare.

Având în spate aceste premise, putem contura un posibil răspuns la întrebarea: ce putea face omul ca să prevină căderea? Să fi fost cumva proactiv, nu reactiv - ca să apelez la vocabularul timpului nostru. Văzând că Dumnezeu are momente în care se retrage şi momente în care vine la ei, „în răcoarea serii" (Facerea 3, 8), omul ar fi putut spune: „Doamne, noi vrem să fim pururea cu Tine. Te rugăm, nu te mai depărta de la noi, rămâi mereu". Atitudinea aceasta i-ar fi întărit în dragostea pentru El. Căci cine iubeşte nu are ochi pentru alţii. Cele două momente care alternau în Eden reprezintă libertatea oferită celor doi, posibilitatea de a face o comparaţie într-o două moduri de existenţă, astfel încât să poată să aleagă singuri ce companie doresc sau cum le este mai bine să trăiască. Momentele de „părăsire" ale lui Dumnezeu erau, de fapt, un alt mod prin care El îşi arăta dragostea faţă de ei. Un pom, o floare sau albastrul cerului nu sunt decât declaraţii de dragoste ale lui Dumnezeu pentru noi. Toată creaţia este darul Lui pentru noi. În plus, a iubi pe cineva înseamnă şi a avea grijă să nu-l sufoci cu prezenţa ta. Este esenţial a-i îngădui un spaţiu în care să-şi manifeste personalitatea, să poată să aleagă dacă vine sau nu către tine.

În viaţa duhovnicească accentul nu trebuie să fie, aşadar, pe lupta cu păcatul şi cu patimile, ci pe întoarcerea inimii către Dumnezeu. Indiferent cât de jos cădem, El este cu noi – „unde s-a înmulţit păcatul a prisosit harul" (Romani 5, 20). E nevoie să ne dorim şi să acceptăm această prezenţă a Lui în viaţa noastră, păcătoasă şi întunecată cum e. Dragostea pentru Dumnezeu, cultivată insistent, ne va aduce şi eliberarea de patimi. Aceasta nu e însă un scop în sine, ci o consecinţă firească a unei alte mentalităţi (metanoia), a unui mod de a trăi cu inima mereu deschisă, pentru a primi dumnezeiasca iubire.