Ce s-a văzut şi ce nu s-a văzut la sărbătoarea Sfintei Parascheva

Paradigmatic modul în care fiecare vede ce se întâmplă la Iaşi, în miezul lui octombrie. Unii văd îmbulzeală şi mentalităţi de ev mediu, alţii pelerini care impresionează prin răbdare, comuniune, frumuseţe sufletească. Unii văd co­merţ religios, alţii binecuvântarea de a putea cumpăra o icoană sau o carte de folos du­hovnicesc. Acolo unde se vor­beşte blasfemator de cadavru şi de oase, cei mai mulţi văd trup ne­putrezit prin harul şi mi­reasma Duhului Sfânt. Unii se scârbesc, alţii se sfinţesc.

Sunt însă foarte multe care scapă ochiului şi despre care nu se vorbeşte. E partea nevăzută a sărbătorii. Şi anul acesta a fost o organizare căreia nici cei mai vehemenţi critici nu prea i-au găsit cusur. Privite din afa­ră, toate activităţile aferente pelerinajului de la Iaşi par că se derulează de la sine. În spa­te este însă munca istovitoare a multor oameni. Pe baza experienţei din anii anteriori, se ia fiecare componentă a sărbă­to­rii şi se analizează, stabilindu-se totul, până la cel mai mic amă­nunt. Pentru fiecare moment şi lucru de făcut, oricât de minor, există cineva delegat. Cei mai mulţi i-au văzut pe purtătorul de cuvânt sau pe doi-trei preoţi care au mai avut responsabilitatea de a oferi declaraţii. Dar sunt sute de colegi de la Mitropolie care au lucrat şi au jertfit chiar şi din timpul lor liber, pentru ca totul să fie aşa cum se cuvine.

Cele mai importante activi­tăţi - slujbe, procesiune - au fost văzute în direct pe doxologia.ro, acolo unde au mai fost postate şi numeroase materiale utile şi ziditoare de suflet. Ce nu s-a văzut este echipa care, sub coordonarea omniprezentului ei director, Bogdan Zamfi­res­cu, a lucrat zi şi noapte pentru ca oricine din lumea aceas­ta, cu o conexiune la internet, să poată fi părtaş la momentele sfinte. Evident, aici adăugăm şi Trinitas TV, Radio Trinitas sau „Ziarul Lumina“, dar şi admi­rabile instituţii de presă laice care au presărat prin case şi în inimi părticele din ospăţul duhovnicesc de la praznicul acestei Sfinte atât de iubite.

S-au mai văzut zeci de preoţi în procesiune pe Calea Sfinţilor şi miile de credincioşi care, în fiecare zi, vreme de aproape o săptămână, au luat cu asalt cetatea Iaşilor şi Catedrala Mitropolitană. O ilustrare cât se poate de potrivită a cuvintelor din Evanghelie care spun că, „din zilele lui Ioan Boteză­torul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11, 12). Ce nu s-a putut vedea este că toţi aceştia, cler şi credincioşi, nu s-ar fi pu­tut strânge în număr atât de ma­re dacă, anterior, nu ar fi avut multe Sfinte Liturghii în care au învăţat ce înseamnă a fi în comunitate şi în comuniune.

O­ra­­toriul „Chemări spre mântui­re. Pelerini la Sfânta Paras­cheva“, un act artistic de înaltă ţinută

Mulţi au sesizat că oraşul a fost mai puţin sufocat, că s-a di­minuat din bâlciul de altădată, că pe străzi s-a putut circula aproape ca în zilele celelalte, că s-a respectat în chip deosebit spaţiul sacru din zona Cate­dralei Mitropolitane şi caracterul de sărbătoare religioasă al zilei de 14 octombrie. Dar pu­ţini au văzut în această schim­bare în bine implementarea unei vi­ziuni adecvate unui pelerinaj de anvergură internaţională a mai multor factori de decizie din Iaşi. Ba dimpotrivă, cei care odinioară se declarau deranjaţi de aspectul de bâlci incompatibil cu o săr­bă­toare creştină, a­cum au înce­put să facă analize economice, văzând în această schimbare de optică o pierdere financiară pentru oraş. De ce? Pentru că nu se are în vedere un lucru: Iaşul are parte oricum de un câş­tig uriaş, imposibil de conta­bilizat, prin faptul că vin peste 200.000 de pelerini şi se roagă aici. Până şi oamenii de ştiinţă încep a nu se mai sfii să constate că rugăciunea aduce be­neficii şi sănătăţii oamenilor, şi asupra materiei - care este influenţată de orice gând sau cuvânt al nostru, pozitiv sau negativ. Nu degeaba spune româ­nul că „omul sfinţeşte locul“. Fiecare ieşean ce va merge la Catedrala Mitropolitană va primi nu doar binecuvântarea lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei Cuvioase Parascheva, ci se va bucura şi de „urma“ lăsată în acel loc de miile de rugăciuni ale pelerini­lor veniţi din toate colţurile ţării sau din străinătate. Iar câştigul în plan spiritual va aduce, negreşit, şi unul în plan material. Dacă ai inimă veselă şi credin­ţă, poţi muta şi munţii din loc.

Ce nu s-a mai văzut la hramul Sfintei care ocroteşte pă­mântul românesc de 376 de ani este că, pentru prima dată în istorie, Biserica a inspirat şi susţinut din faza de compoziţie, până la punerea în scenă, un act artistic de înaltă ţinută. O­ra­­toriul „Chemări spre mântui­re. Pelerini la Sfânta Paras­cheva“, compus de maestrul Viorel Munteanu la îndemnul Părintelui Mitropolit Teofan, a fost prezentat pe scena Teatru­lui Naţional „Vasile Alecsan­dri“ a doua zi după încheierea pelerinajului, pe 16 octombrie. Chiar şi cei care au fost pre­zenţi în sală cu siguranţă nu au conştientizat ce efort a presupus din punct de vedere financiar şi logistic acest proiect. De altfel, dintr-o autentică smerenie, numele consilierului cultural Cătălin Jeckel, sufletul colectivului care a organizat această premieră absolută, nici măcar nu a fost pronunţat la momentul de final.

Sunt multe alte lucruri care nu au fost sesizate, dar fără de care sărbătoarea de la Iaşi nu ar mai fi atât de frumoasă. Spre exemplu, nu s-a observat că toţi reprezentanţii presei a­cre­ditaţi la eveniment au func­ţionat ca o adevărată familie. La un moment dat, chiar ne do­ream să ne aşezăm cu toţii la rând, împreună cu pelerinii, şi nu­mai faptul că aveam atri­bu­ţii de serviciu ne-a împiedicat să punem în practică acest gând (deşi, ca un simbol al intenţiei noastre, unul dintre noi, Cezar Elisei, a reuşit să stea la rând duminică noaptea spre luni).

Am pomenit câteva aspecte mai puţin ştiute şi câteva nume practic necunoscute, ca un în­demn de a nu ne bloca la su­prafaţa evenimentelor, ci de a merge întotdeauna mai în a­dânc şi de a cuprinde şi ceea ce scapă ochilor noştri. În spatele unei banale ştiri pot fi lucruri cu adevărat spectaculoase. Pre­cum Micul Prinţ al lui Antoine de Saint Exupery, vom învăţa, şi pe această cale, un mare a­de­văr: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pă­trun­dă-n miezul lucrurilor“.