Credinţă versus sport

Cât timp competiţiile sportive rămân în limitele bunului-simţ, ale cumpătării, nepunând în pericol viaţa omului, când prin sport se urmăreşte edificarea şi menţinerea sănătăţii fizice, ca reverberaţie a celei sufleteşti (cine nu a auzit de legendara expresie „mens sana in corpore sano”!?), câtă vreme sportul nu urmăreşte în mod obsesiv o glorie deşartă şi banii, ci bucuria unei competiţii dominate de fair-play, nu are cu ce dăuna vieţii bunului creştin.

Câştigarea de către compatrioata noastră Simona Halep a mult râvnitului trofeu de la Wimbledon, cel mai vechi şi prestigios turneu de tenis dintre cele patru mondiale de Mare Şlem, a generat un val de reacţii pozitive la nivel naţional. Inclusiv Patriarhia Română, preţuind realizările sportivei românce în domeniul tenisului feminin de performanţă şi, totodată, credinţa sa creştin-ortodoxă, pe care o mărturiseşte public fără nici o reţinere, însemnându-se cu semnul biruinţei, Sfânta Cruce, pe terenul de tenis, sub privirile stadioanelor arhipline sau ale milioanelor de telespectatori, i-a acordat campioanei Simona Halep Ordinul „Crucea Patriarhală” pentru mireni, cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române. Poate că nu întâmplător în anul 2019 Wimbledon-ul „a devenit ortodox”, după exprimarea Preasfinţitului Părinte Ignatie al Huşilor, căci tenismenul sârb Novak Djokovici, locul 1 ATP, a câştigat finala masculină a prestigiosului turneu, intrând pentru a cincea oară în posesia trofeului londonez. Este arhicunoscută fidelitatea sportivului sârb faţă de valorile Ortodoxiei, el primind din partea Bisericii Ortodoxe Sârbe cea mai înaltă distincţie a ei - „Ordinul Sfântului Sava”, pentru activităţile filantropice desfăşurate în sprijinul celor nevoiaşi. Este remarcabil faptul că tenismenul sârb poartă la gât o cruce din lemn, dăruită de către conaţionalii săi, călugării athoniţi de la Mănăstirea Hilandar.

Prin remarcabilele performanţe ale celor doi sportivi întreaga lume a putut să vadă cum se însemnează ortodocşii cu semnul Sfintei Cruci, dar nu doar atât, ci şi faptul că locurile de top în sportul mondial le pot ocupa şi ortodocşii, fără a simţi vreo împilare din partea religiei lor. Da, şi ortodocşii sunt chemaţi să facă performanţă! Competiţiile sportive îl pot determina pe bunul creştin în lupta lui continuă cu provocări de tot felul, care îl pot împiedica să-şi atingă scopul pentru care a fost creat. La aceasta se gândea Sfântul Apostol Pavel când, inspirat de competiţiile sportive echilibrate, ce nu puneau în pericol viaţa umană, afirma: „Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi” (I Corinteni 9, 24).

Aminteam de reacţii pozitive la nivel general. Însă, din tot amalgamul de felicitări şi ovaţii, am reţinut şi una de-a dreptul onirică, aparţinând unui jurnalist iubitor al sportului alb, cunoscut îndeosebi prin intermediul unor afirmaţii vexante, batjocoritoare, la adresa credinţei bimilenare a neamului românesc: după ce a felicitat-o pentru rezultatul obţinut, i-a sugerat faptul că ar ajunge şi mai mare dacă ar renunţa la obiceiul de a se închina pe stadion. Se vede că jurnalistul, preocupat mai mult să găsească un nou pretext să arunce cu invective în Biserica strămoşească, „Maica neamului românesc”, după cum o numea Eminescu, a omis sau poate că nici nu ştia că Ortodoxia este credinţa bunului-simţ şi a echilibrului - că, de fapt, urmând cuvântul lui Dumnezeu, ajungi mare. Chiar în sport, credinţa poate aduce un echilibru; chiar atunci când sportul te aduce pe înalte piscuri, prin credinţă poţi rămâne un om cumpătat, cu o viaţă frumoasă, neuitând să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate darurile primite.

Cât timp competiţiile sportive rămân în limitele bunului-simţ, ale cumpătării, nepunând în pericol viaţa omului, când prin sport se urmăreşte edificarea şi menţinerea sănătăţii fizice, ca reverberaţie a celei sufleteşti (cine nu a auzit de legendara expresie „mens sana in corpore sano”!?), câtă vreme sportul nu urmăreşte în mod obsesiv o glorie deşartă şi banii, ci bucuria unei competiţii dominate de fair-play, nu are cu ce dăuna vieţii bunului creştin. Inspiratele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel fac referire nu doar la premiu, nu doar la gloria câştigului, ci şi la etapele premergătoare acestuia, căci înainte de orice întrecere, pentru a ajunge la performanţă, competitorii se înfrânează, se antrenează şi respectă rânduielile jocului, ca să poată obţine premiul dorit.

De altfel, Sfânta Scriptură ne oferă numeroase pilde ce arată că Dumnezeu îi îngăduie omului să-şi petreacă timpul şi cu astfel de momente de destindere sau activităţi sportive. Iată ce spune profetul Zaharia: „Aşa zice Domnul Savaot: bătrâni şi bătrâne vor şedea iarăşi în pieţele Ierusalimului, şi acestea se vor umple de băieţi şi fete, care se vor juca în pieţele lui”. Înţeleptul Solomon ne învaţă că este timp în viaţa pământească pentru toate: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti” (Ecclesiastul 3, 1-4). Găsim referinţe biblice pentru diferite activităţi ce astăzi constituie probe sportive redutabile - oina: „Iată că Domnul te azvârle dintr-o singură aruncătură, te strânge cu o singură strângere. El te înfăşoară şi te rostogoleşte ca pe un ghem pe un câmp întins” (Isaia 22, 17-18); înotul: „Şi va întinde mâinile sale, precum înotătorul le întinde ca să înoate (Isaia 25, 11); tir: „Iar eu voi slobozi într-acolo trei săgeţi, ca şi cum aş trage la ţintă” (I Regi 20, 20).

Iată câteva exemple din care reţinem că Dumnezeu îngăduie omului timp şi pentru activităţi recreative, dar care să nu-i robească inima cu vanităţi, ca „să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii” (Galateni 5, 26). Astfel de activităţi pot să disciplineze, să întreţină sănătatea trupului, să motiveze şi să antreneze nu doar fizicul, ci şi forţele voliţionale ale creştinului de a lupta cu sârg, cu aceeaşi ardoare, pentru dobândirea performanţelor spirituale. Ce bine ar fi să facem din trăirea cuvântului lui Dumnezeu un „sport”, numindu-l „alergare către Împărăţia lui Dumnezeu”! Sinaxarele şi calendarul sunt pline de mii şi mii de „atleţi” ai lui Hristos care, prin viaţa şi lucrarea lor, ne-au arătat că lupta cea bună au luptat, călătoria au săvârşit, credinţa au păzit (II Timotei 4, 7). Au luptat nu pentru dobândirea unei cununi stricăcioase, ci a celei nestricăcioase, sălăşluirea în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi. Aşadar, să fim cu toţii „sportivi”, să alergăm, să luptăm şi să nădăjduim întru biruinţa cea nestricăcioasă.