Cuvânt pentru tineri

Pe tineri nu-i poţi pă­căli. Dacă nu eşti o­nest cu ei, dacă po­zezi, dacă ai fie şi cea mai mică urmă de făţărnicie sau vreun interes ascuns, ei te simt şi, mai devreme sau mai târziu, te ocolesc. Aşa încât, da­că tinerii ne evită, a noastră es­te vina, nu a lor. Pe cei tineri toa­tă lumea are impresia că trebuie să-i înveţe ceva, să le fa­că morală sau, la cealaltă extremă, să le inoculeze ideea că n-au nevoie de nimeni şi de nimic, că-şi sunt suficienţi lor înşişi. Dar tinerii nu pot fi pros­tiţi şi manipulaţi la nesfârşit. Ei au nevoie doar de un singur lu­cru pentru a se elibera din în­chisoarea întunericului: de o­nes­titate. Nimic nu e mai trist pe lume decât să vezi un tânăr viclean sau care se autoamă­geş­te. Un tânăr care se lasă cum­părat ca să strige lozinci prin pieţe sau care-şi vinde visurile pe tarabele înşirate ispi­ti­tor de iarmarocul acestei lumi. Un tânăr care se lasă corupt, care caută să parvină după modelul adulţilor, adică prin compromis şi minciună. Ti­nereţea e sinonimă cu fran­che­ţea, cu elanul, cu scormoni­rea întru adevăr, cu visurile im­posibile. Pe tineri îi poţi a­măgi, dar nu-i poţi supu­ne. Tinereţea este imprevizibilă.

Tinerii sunt mai receptivi de­cât credem noi la prezenţa dis­cretă şi dragostea necon­di­ţio­na­tă a lui Dumnezeu

Ce-aş putea spune, totuşi, ti­nerilor de azi? Acelaşi lucru pe care îl tot spun celor trei fete ale mele, dintre care două au tre­cut deja de graniţa celor 18 ani. Aş spune tinerilor că eu am mare încredere în ei! Nu am încredere în cântecele de si­renă ale lumii care-i înconjoa­ră. Nu am neapărat încredere că ei vor şti să facă alegerile cele mai bune la această vârstă. Dar am încredere că Dumnezeu îi iubeşte şi că le va descoperi Adevărul şi îi va pune pe Cale, spre a dobândi Viaţa(cf. Ioan 14, 6). Am în­cre­dere că ei, tinerii, nu se mul­ţumesc cu puţin, ci vor dori To­tul. Că vor face indigestie de la atâtea plăceri, alergie la tot ceea ce este artificial sau virtual şi că vor avea reacţii adverse la manipulările de tot fe­lul. Că ei vor şti – fără să le fi fost predat la şcoală – să facă diferenţa între cineva care te foloseşte şi Cineva care te iu­beşte. Între cineva care vrea să te stăpânească şi Cineva care vrea să fii liber. Între cei ce promit, dar nu oferă, şi Cel ce nu promite, ci oferă continuu, fără a pretinde altceva, decât şansa de a oferi şi mai multă viaţă (cf. Ioan 10, 10). Cu alte cuvinte, aleg să am încredere că tinerii sunt mai receptivi de­cât credem noi la prezenţa dis­cretă şi dragostea necon­di­ţio­na­tă a lui Dumnezeu.

Vedeam şi în România, dar parcă aici, în Occident, sunt mult mai mulţi tinerii ce se a­fundă în plăcerea oferită de sex, de droguri, de alcool etc. De fapt, ei caută un anestezic pen­tru rănile lor sufleteşti. Sunt ti­neri lipsiţi de sens, care ajung foarte repede la depresie. Şi cum să nu te apuce urâtul, când te uiţi în jur şi totul arată ca un imens deşert spiritual? Ce să le mângâie inima, cine să le-mplinească năzuinţele? A­ceşti tineri au nevoie să pri­veas­că pe cineva în ochi, ca spre o fereastră de la care le fa­ce din mână Dumnezeu. De a­ceea, mă simt adesea ruşinat când trebu­ie să privesc eu însumi un tâ­năr în ochi. Ce va vedea el în mine? Patimile şi ne­putinţele me­le sau nădejdea licărindu-mi de fiecare dată în ini­mă, când în minte se aude: „Doamne, Iisu­se Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Cât aş vrea să nu fiu piatră de poticneală pentru nimeni, mai ales pentru aceşti mai tineri prieteni ai mei! Cât m-aş bucura dacă ei s-ar uita nu la nemernicia mea, la fapte­le mele smintitoare, la cuvinte­le mele slăbă­noa­ge, ci la Dum­­nezeul către care îmi tot ri­dic privirea. Eu am eşuat în tine­re­ţe, târziu L-am (re)găsit pe Dum­­­nezeu. Cu ce drept le-aş ce­re eu acum ti­nerilor să nu ca­dă, să se păs­treze curaţi? Nu le pot cere, dar le pot povesti despre căderi. Nu pot decât să mă ofer lor ca o carte deschisă, pe care o pot citi sau pe care o pot ig­nora. Dar mai ales, pot să ofer o ini­mă de mamă şi o îmbră­ţi­şa­re de tată. Să nu-i judec şi să nu obo­sesc a le spune că nici Hris­tos nu a venit ca să-i condam­ne, „căci n-a trimis Dum­nezeu pe Fiul Său în lume ca să ju­de­ce lu­mea, ci ca să se mântuias­că, prin El, lu­mea“ (Ioan 3, 17).

Am spus prea multe pentru un om care nu are nimic de spus. De fapt, în esenţă, eu do­ream să spun un singur lucru, atât: Tinere, iartă-mă, căci şi din cauza păcatelor mele lumea a devenit pentru tine loc al pier­zării. Iartă şi vei birui!