Cuviosul Chiriac şi Muntele Chiriacu

Privind către munte­le care străjuieşte Schi­tul Pocrov, ai simţământul că undeva, acolo, încă mai sunt pustnici care se roagă. Muntele Chi­riacu poartă liniştea tabo­rică dăruită de şirul nenumă­rat de sihaştri care se odihnesc sub cetina care de-a lungul timpului le-a împodobit frumos mormintele. Nu de puţine ori am străbătut pădurea, încercând să le surprind o şoaptă din liturghia lor care se mai au­de până astăzi. Oamenii lo­cului ştiu din bătrâni că undeva sus, după munte, se află „Pocrovul vechi“. Am purces ast­fel pe cărarea ce desparte Chiriacu de Vârful Pocrovului, călăuzit de unii dintre săteni, până ce am ajuns într-o poie­ni­ţă, unde spuneau ei că demult se zăreau pietrele ce alcă­tu­iseră talpa unei mici biserici. Era să descopăr că ceea ce a mai rezistat până astăzi este un izvor îngrădit cu pietre. „Aici e Pocrovu vechi“, mi-a spus călăuza. Puţini, însă, ştiu că locul acesta şi muntele sunt legate de numele sihastrului Chiriac, pe care tradiţia nem­ţeană îl reţine că a vieţuit aici în secolul al XV-lea. 1 În fapt, Vechiul Pocrov este Sihăstria lui Chiriac.

Cuviosul Chiriac a fost monah mai întâi în obştea Mănăstirii Neamţ, unde s-a născut duhovniceşte, devenind mai apoi el însuşi un duhovnic luminat. Împreună cu alţi nevoitori era lucrător al Rugăciunii lui Iisus, tradiţie isihastă preluată din Muntele Athos de la Sfântul Cuvios Grigorie Sinaitul. Această lucrare duhovnicească a fost adusă la Neamţ de ucenicii Sfântului Grigorie, iar în timp a rodit într-atât, încât s-au umplut toţi munţii de rugători. Asemenea multor monahi iubitori de linişte şi rugăciune, părintele Chiriac s-a retras nu departe de mănăstire, unde a întemeiat o sihăstrie, zidind o bisericuţă din lemn. Un clopot aşezat pe munte chema pustnicii de prin chiliile ascunse la liturghia din duminici şi sărbători 2.

Pustnicul Chiriac s-a nevoit aici peste 30 de ani într-o colibă de lemn şi pământ, în singu­rătate, în post şi rugăciune, în frig şi osteneală, suferind mul­te ispite de la diavoli. Pentru viaţa sa curată, Dumnezeu i-a dăruit harisma facerii de minuni, iar la bătrâneţe a adunat în jurul său mulţi fii duhov­niceşti. La începutul secolului al XVI-lea, Cuviosul Chiriac Si­hastrul – topit de asceză şi de tre­cerea anilor – şi-a dat sufletul în mâ­na Domnului şi a fost în­gropat de către ucenici pe munte. 3

Mai târziu, Sfântul Paho­mie, ctitorul Pocrovului, atras de liniştea muntelui, îşi va căuta loc de rugăciune la poa­lele Muntelui Chiriacu, fiind numit pentru aceasta schimni­cul sau liniştitorul de supt Muntele Chiriacu. 4

Însă, Muntele Chiriacu a rămas peste veacuri un martor tăcut care nu încetează să-l pomenească pe Sfântul Chiriac Sihastrul, cuvios din ceata sfin­ţilor de la Mănăstirea Neamţ. Astăzi clopotul de pe munte răsună în clopotniţa Schitului Pocrov, pomenind în taină pe toţi sihaştrii de prin partea locului.

1 Arhim. Ioanichie Bălan, Pa­te­ricul Românesc, Ed. M-rii Sihăstria, 2005, pg. 133.

2 Ierom. Ioanichie Bălan, Ve­tre de si­hăstrie românească, Ed. I.B.M.B. O.R., Bucureşti, 1982, pg. 89.

3 Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit.

4 Constantin Voicescu, Schi­tul Pocrov şi importanţa lui pen­tru viaţa şi cultura biseri­cească  din Moldova în sec. al XVIII-lea, în Revista B.O.R., 1972 XC, nr. 7-8, pg. 16-17.