Dragoş Sfeclă, un veteran de război cu drag de viaţă şi de credinţă

Prima dată l-am cunoscut la biserică. Smerit, mai mereu cu capul plecat şi cu lacrimi în ochi. Avea colţişorul său. De la o poştă puteai observa că omul acesta poartă în el o taină. O taină a credinţei.

Mai târziu, l-am întâlnit la o ceremonie religioasă şi militară ţinută în cinstea eroilor patriei. Clerici, oficialităţi, ofiţeri, militari, coroane... Retras la umbră de cetină, un om plângea. Avea însemne de militar şi de veteran de război, dar nu se încadra în peisajul adunării. Ne pomenim eroii cu zâmbet şi voie bună, şi este bine că se întâmplă aşa. De ce am prefera lacrimile, în locul veseliei? Doar trăim într-o ţară liberă!

Acolo, sub bradul Eternităţii, veteranul Dragoş Sfeclă şi-a unit lacrimile cu istoria. O istorie pe care el a trăit-o în cel mai palpabil mod cu putinţă. 

„M-a salvat o pâine de două kilograme“   

Are 91 de ani şi încă îşi mai doreşte „poate vreo 10 ani, dar îi bine şi cu cinci“. Zâmbeşte şi iubeşte viaţa. Nu poţi să nu te întrebi: de unde atâta forţă şi bucurie de a trăi? Probabil aşa o fi la o anumită vârstă... Dar la domnul Dragoş este ceva în plus. Când treci prin două refugii, un război nemilos şi o viaţă de încercări, fiecare dimineaţă este o binecuvântare. Grădina verde şi pusă la milimetru, după o disciplină militărească, îi este loc de rugăciune: „Dimineaţa o încep cu rugăciunea pe care o fac în grădină. Îmi aduc aminte de acasă, de mama, de gospodărie. Eu la Iaşi sunt refugiat…“.

Deşi locuieşte la Iaşi de multă vreme, într-o zonă tihnită şi aşezată a oraşului, gândul dimineţii îl duce acasă, la Boian, lângă Cernăuţi. Acolo s-a născut în anul 1924, într-o Românie ce avea să fie sfâşiată de către Pactul Ribbentrop-Molotov. Îşi aminteşte, zâmbind pe jumătate, cum viaţa sa şi a maicii sale a fost salvată de o pâine de două kilograme. „Primul meu refugiu. I-am zis mamei: să fugim, ca să nu rămânem cu ucrainenii, noi suntem români. Totul s-a întâmplat în câteva clipe. Armata intrase deja în sat, cu ce eram pe noi am fugit către gară, ca să luăm trenul spre România. Era ultima şansă ca să plecăm. Dacă nu, ne aştepta exilul ori Siberia, Dumnezeu ştie… Fugeam, soldaţii erau după noi. Mama luase o pâine mare, de vreo două kile şi s-a gândit s-o arunce în spate, că şi soldaţii ucraineni erau flămânzi. Şi aşa am scăpat, ne-am urcat în tren pe ultima sută de metri. Viaţa mea ţine de-o pâine.“

Şi pâine i-a fost viaţa. Când mai albă, când mai neagră…

O scândură mi-a scăpat viaţa din mâinile ruşilor

La doar 19 ani a luat calea războiului. Deşi era „subţirel, doar o mână de om“, a făcut parte din Batalionul Mecanizat, adică la tunuri, activitate care impune o anumită forţă fizică. Dar a făcut faţă, fiind chiar apreciat pentru dibăcia ochirii: „Am fost pe front, ca să descongestionăm nemţii care se ascundeau pe teritoriul ruşilor. Eu eram mai plăpând, dar ocheam bine. Şi tocmai asta m-a scăpat de la moarte. Ne-au prins ruşii şi ne-au închis într-o moară. Acolo, lângă perete, am găsit o scândură care nu era prinsă bine. Am desfăcut-o uşor, am dat afară aerul din plămâni şi am încăput pe locul scânduricii… un om normal nu încăpea. Când am ieşit, am dat de un rus care stătea cu spatele şi se uita cu binoclul la un avion german. M-am furişat într-un şanţ şi aşa am scăpat“.

Anii războiului şi-au lăsat urma adânc în viaţa moşului Dragoş. Ca după o rânduială anume, după rugăciunea de dimineaţă îşi aminteşte viaţa de pe front: „Soldaţii credeau în Dumnezeu. Am văzut ruşi şi chiar ofiţeri de-ai lor închinându-se ca noi. Erau comunişti. Mă duceam la el şi-i spuneam: măi omule, să te fereşti, ăştia te împuşcă. Când am plecat la război, ştiam că sigur merg la moarte. Atât mă rugam, să nu ajung infirm pe capul mamei, că era bătrână, bolnavă şi neajutorată… Dar Dumnezeu m-a scăpat viu şi întreg… iată-mă, la 91 de ani!“.

Viaţa închinată violoncelului

Lăsat la vatră, fruntaşul Dragoş Sfeclă s-a întors la Iaşi. Nu avea unde să se ducă. La Boian era deja altă ţară. A ales Iaşul, pentru că aici fusese refugiat în copilărie. Şi-a căutat un rost, înscriindu-se la Conservatorul de Stat. „Când am plecat de la Boian, mama avea în geantă nişte corzi de violoncel. Poate de la ele mi s-a tras. La început, cântam aşa cum mă ducea urechea. Însă, solfegiile mi-au schimbat viaţa. În bine, pentru că la cursul de teorie şi solfegii mi-am cunoscut soţia.“

Au fost repartizaţi la Filarmonica din Bacău. El violoncelist şi ea soprană de coloratură, o familie muzicală care a ştiut să exprime în viaţa de zi cu zi ce înseamnă simfonia. Vremea a trecut peste ei. Doamna a trecut la cele veşnice, domnul Dragoş rămânând cu amintirile. Multe şi frumoase… chiar şi despre cum mirosea ciocolata făcută de furnizorul Casei Regale…

A fost nelipsit de la biserică, până anul acesta. A slăbit un pic, şi biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, de care este legat sufleteşte, se află tocmai pe vârful dealului Moara de Vânt… Însă pe Dumnezeu nu L-a uitat. Când l-am întrebat ce este important în viaţă şi ce sfat ar da la un tânăr a sclipit prompt, deşi vorba-i era domoală până atunci: „Dacă uiţi de Dumnezeu, şi Dumnezeu uită de tine. Nu există viaţă adevărată, dacă nu te rogi în Casa lui Dumnezeu. Acum voi sunteţi tineri, ştiţi multe, vedeţi multe, dar să nu uitaţi de Dumnezeu!“.

Este un îndemn de la un om care a înfruntat două refugii şi un război. Un mesaj pentru o generaţie care, în câţiva ani, nu va mai avea veterani de război - şi poate nici repere.

Pe domnul Dragoş l-am lăsat printre amintiri. O viaţă salvată de o pâine şi o pâine de viaţă închinată lui Dumnezeu… Cu acest gând am ieşit de pe poarta casei unui veteran de război.