Egumenul Vasian, un Avraam din „Poiana raiului” de la Pocrov

În ciuda faptului că timpul reuşeşte de multe ori să acopere trecutul, putem spune că sfin­ţe­nia şi credinţa celor care au pă­şit înaintea noastră rămân măr­turii care nu se pot şterge. La Pocrov, acolo unde episcopul Pahomie a ridicat altar sfânt de credinţă, vatră de lumină du­hov­nicească şi Vitezda sufle­teas­că 1, se păstrează chipul sfânt al stareţului Vasian Panait, ca­re a rămas de neuitat pentru ru­găciunea şi bunătatea sa.

Cuviosul Vasian s-a născut în preajma Mănăstirii Agapia, în satul Filioara, în anul 1821, într-o familie de ţărani credincioşi. De tânăr, inima sa curată simte chemarea vieţii monaha­le şi la vârsta de 19 ani păşeşte pragul Mănăstirii Neamţ. Tun­derea monahală o primeşte în anul 1842, iar apoi are bucuria să devină unul dintre ucenicii marelui stareţ Neonil Buzilă (1834-1835;1838-1839;1843-1853). 2 Cunoscut pentru activitatea sa duhovnicească, dar şi filantropică, arhimandritul Neo­nil a format mulţi ucenici, dintre care cei mai cunoscuţi sunt: Neofit Eliadi (monah luminat, profesor de seamă la şcolile nemţene), Teofan Cris­tea (s-a ocupat de îngrijirea bol­­navilor din oraşul Târgu Neamţ, a ctitorit Mănăstirea Noul Neamţ) şi Vasian Panait, care s-a dovedit un neîntrecut gospodar şi împlinitor al E­van­gheliei prin mila creştină. 3

După moartea stareţului Neo­nil, în toamna anului 1853, noul stareţ al Mănăstirii Neamţ, Natanail, îl numeşte pe ie­romo­nahul Vasian egumen la Schitul Pocrov. Urcând pe că­ra­rea ce trecea pe la Vovidenia, a ajuns în ajun de hram la si­hăstria de sub Muntele Chi­riacu, dar a aflat-o sărăcită şi învechită. De altfel, acest aşe­zământ a avut parte, de-a lungul istoriei sale, mai mult de liniştea codrului şi de sfinţenia locului şi mai puţin de cele trebuincioase.

În timpul păstoririi stareţu­lui Vasian, cu multă osteneală şi rugăciune, Schitul Pocrov a înflorit ca o primăvară. Biseri­ca a fost înnoită, egumenia şi chiliile au fost reparate, iar pen­tru nevoile schitului s-a plantat o livadă de meri, s-a să­pat iaz pentru peşte, s-a format o vestită prisacă. Pentru primi­rea închinătorilor s-a ridicat un arhondaric nou, unde gă­seau găzduire toţi cei care ajungeau la schit. Iar cei câţiva pustnici care se nevoiau în pădurile din jurul schitului erau nelipsiţi de dragostea părintească a sta­reţului Vasian, pentru că el se îngrijea de tot ceea ce aceştia aveau nevoie. 4

Părintele Vasian era ca o albină harnică, alergătoare, trud­nică, pentru a pregăti şi a încărca fagurii vieţii pentru alţii. Despre sufletul de aur al părintelui de la Pocrov se dusese vestea în toate satele dimprejur, dar şi mai departe. Era duhovnicul tuturor. Mulţi dintre cei săraci şi împovăraţi de necazuri alergau la el căutând mângâiere. Încă şi oameni de seamă – boieri, demnitari, profesori – urcau la Pocrov ca să-şi descarce sufletele de păcate şi să plece cu ele uşurate. Îl vedeau pe bătrânul Vasian ca pe un Avraam biblic, pentru că îi întâmpina pe toţi cu o dulce ospitalitate, mai întâi izvorâtă din blândeţea vorbelor şi împlinită mai apoi cu bucatele întinse sub umbra stejarului de la Pocrov. 5

Printre cei care s-au aflat sub povăţuirea părintele Va­sian a fost şi Nicolae Mun­teanu, Patriarhul Nicodim de mai târziu, care şi-a purtat paşii la Pocrov încă din copi­lărie, el fiind de loc din satul nemţean Pipirig. Stareţul, remarcându-i vioiciunea şi râvna, se ruga în taină Domnului să-i deschidă tânărului calea către învăţătura cea bună a Teolo­giei. Sosind timpul să înveţe car­te, l-a trimis pe cheltuiala sa la cursurile şcolii primare din Târgu Neamţ, iar apoi la Seminarul „Veniamin“ de la Socola (Iaşi). Într-o zi, auzind că Mitropolitul Iosif Naniescu este în vizită la Mănăstirea Neamţ, părintele Vasian a co­bo­rât în marea lavră cu uce­nicul său şi înfăţişându-se îna­in­tea ierarhului de a cărui pre­ţuire se bucura, l-a încredinţat pe tânărul seminarist ocrotirii părinteşti a Părintelui Mitro­po­lit, cu nădejdea că va fi de folos Bisericii lui Hristos 6.

După puternicul cutremur din anul 1862, care afectase grav Mănăstirea Neamţ, stare­ţul Timotei îl trimite pe egumenul Vasian de la Pocrov 7 la Constantinopol, împreună cu câţiva părinţi, pentru a aduce plăcile de marmură cu care s-a pavat în anul 1883 biserica έnăl­ţării Domnului 8.

Nescrise au rămas cele mai multe fapte bune ale cuviosului Vasian, însă el, dorind mai mult viaţa cerească, decât pe cea pământească, a primit abia la bătrâneţe schima cea mare, după tradiţia lăsată de Sfântul Pahomie. Printre alte nevoinţe, schimnicul purta la gât, în taină, o cruce mare şi grea din plumb, care mai apoi pentru multă vreme s-a păstrat în veşmântăria schitului.

În zori de zi, pe 3 aprilie 1903, cuviosul Vasian păşea sme­rit şi bucuros în Împărăţia lui Dum­nezeu. A fost îngropat în dreptul sfântului altar, ca să mai audă cântarea Liturghiei pe care de-a lungul timpului au săvârşit-o şi o vor săvârşi monahii de la Pocrov.

Prin osteneala şi activitatea sa de 52 de ani în ascultarea de egumen, ieroschimonahul Va­si­an Panait este considerat al doilea mare ctitor al Schitului Pocrov.

1 Arhim. dr. Vasile Vasila­che, Vasian de la Pocrov, Tipografia căr­ţilor bisericeşti, Bucureşti, 1946, p. 6.

2 C. N. Tomescu, Scurtă povestire is­torică despre Sfânta Mănăstire Neamţ şi despre aşezările monahale supuse ei, 1942, p. 86.

3 Arhim. dr. Vasile Vasilache, op. cit., p. 4.

4 Arhim. Ioanichie Bălan, Pa­te­ricul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp. 488–489.

5 Arhim. dr. Vasile Vasilache, op. cit., p. 9.

6 Idem, p. 16.

7 C. N. Tomescu , op. cit., p. 133.

8 Ivan Ioan şi Scarlat Porces­cu, Mănăstirea Neamţ, Iaşi, Editura Cen­trului Mitropolitan Iaşi, 1981, p. 76.