Icoana Naşterii, într-o călătorie duhovnicească din Sfântul Altar spre inima şi casa creştinului

Icoana pe care slujitorii Bisericii o duc spre închinare la casele creştinilor este poate cea mai importantă din Biserică, nu prin valoarea ei materială, ci cât mai ales prin faptul că de-a lungul unui an ea stă într-unul din cele mai binecuvântate şi mai ferite locuri din Sfântul Altar, şi anume la Proscomidiar, locul ce preînchipuie în chip tainic peşterea sau locul Naşterii Pruncului Iisus. De aici icoana Naşterii sau „Ochiul Atoatevăzător al lui Dumnezeu spre lume" îşi începe călătoria duhovnicească spre inima şi casa creştinului. Ea vede casa bogatului, dar şi pe cea a săracului, aude mulţumirea celor ce de-a pururi se roagă cu credinţă, dar şi deopotrivă rabdă în tăcere judecata cea nedreaptă a celor ce mai mereu sunt nemulţumiţi şi nerecunoscători, însă peste toate se bucură de cei ce o cinstesc cu credinţă şi prin sărutare le dăruieşte har şi izvor de binecuvântare aşa după cum se întristează în faţa celor care o necinstesc şi se ruşinează în a o săruta.

Când se termină de mers cu vestirea Naşterii Domnului, această icoană binecuvântată revine la Proscomidiar încărcată de rugile şi sărutările celor care l-au primit deja pe Hristos în ieslea sufletului lor. Aici stând în faţa Sfintelor Vase în care se plămădeşte la fiecare Sfântă Liturghie Trupul şi Sângele Domnului Hristos, icoana Naşterii Domnului aduce la Jertfelnicul cel Mic aurul, smirna şi tămâia enoriaşilor noştri ce sunt închinate Pruncului Iisus, adică postul, rugăciunea, faptele bune şi sărutarea lor ca semn vizibil al iubirii şi comuniunii dintre om şi Dumnezeu.