Ieroschimonahul Gherasim, egumenul Schitului Pocrov

Între cuvioşii ucenici ai Sfântului Paisie de la Neamţ se numără şi ieroschimonahul Gherasim, egumenul Schitului Pocrov.

Cuviosul Gherasim s-a născut în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, şi încă din copilărie a simţit chemare spre viaţa monahală. Sub povăţuirea ieroschimonahului Nicolae Şeptelici, care s-a retras la Pocrov după mulţi ani de vieţuire la Mănăstirea Neamţ, a învăţat rugăciunea şi înţelesul vieţii duhovniceşti. Tradiţia locului şi rugăciunea nevoitorilor din Sihăstria Pocrovului l-au îndemnat să se alăture fraţilor din obşte. Astfel, în anul 1755, egumenul Nicolae Şeptelici îl tunde monah, urmând ca mai apoi să fie hirotonit şi preot.

Dorind să cunoască vieţuirea călugărilor din Muntele Athos şi de a se închina locurilor sfinte, merge în Grădina Maicii Domnului. În timpul acela era renumită obştea de la Schitul "Sfântului Ilie" al Mănăstirii Pantocrator, păstorită de stareţul Paisie Velicicovschi. Vieţuirea şi învăţătura acestuia au atras mulţi monahi de diferite neamuri, dintre care cei mai mulţi erau români. Socotind că a găsit un povăţuitor iscusit în lucrarea Rugăciunii lui Iisus, intră în frăţimea cuviosului stareţ.

Ieroschimonahul Gherasim, cunoscător al nevoinţelor sihăstreşti

Însă, nu după multă vreme, stareţul Paisie împreună cu obştea sa hotărăşte să plece din Muntele Athos. căutând loc de vieţuire în Ţările Române, atât pentru greutăţile materiale pe care le întâmpinau pentru întreţinerea obştii, cât şi pentru dezvoltarea ei în continuare. În luna septembrie a anului 1763, stareţul, împreună cu cei 64 de ucenici, români şi slavi, se aşază la Mănăstirea Dragomirna care îi fusese pusă la dispoziţie de către Mitropolitul Gavriil Calimachi şi de către voievodul Grigorie Calimachi.

La Dragomirna, călugării paisieni au hotărât ca să păstreze tipicul de slujbă care era mai înainte, iar aşezămintele vieţii de obşte moştenite de la Sfinţii Părinţi să se păzească neclintite atât de monahii care vieţuiau în mănăstire, cât şi de cei care aveau îndatoriri în afara mănăstirii.
După ce vieţuieşte pentru o vreme la Dragomirna, părintele Gherasim primeşte binecuvântarea de a se retrage la pustie, la Agapia Veche, unde rămâne în continuare sub povăţuirea duhovnicului său.

Chiar dacă gândul domnului Constantin Moruzi şi al Mitropolitului Gavriil Calimachi prin aducerea lui Paisie cu obştea sa de la Dragomirna, mai întâi la Secu şi apoi la Neamţ, a fost de a statornici rânduiala paisiană la toate celelalte mănăstiri, lucrul acesta a adus nemulţumirea părinţilor din vechea obşte de la Neamţ, care a fost mutată între timp la Mănăstirea Râşca.

Cu toate că stareţul Paisie ocârmuia cu dragoste şi blândeţe pe monahii aflaţi sub ascultarea sa, şi la Pocrov a existat o stare de nemulţumire din cauza pierderii autonomiei. Schitul Pocrov, la aproape 70 de ani de la întemeiere, ajunsese într-o stare de învechire, însă vieţuitorii lui nu priveau cu ochi buni atârnarea de Neamţ. Totuşi, în încercarea de a reface schitul, egumenul Nifon Udescu cere binecuvântarea stareţului de la Neamţ, care îl împuterniceşte printr-o scrisoare din anul 1782 să adune banii necesari. Dar nu după mult timp renunţă la egumenie şi se retrage în obştea vechilor nemţeni de la Râşca.

Dorind să aşeze egumen la Pocrov, cuviosul Paisie, cu sfătuirea soborului de la Neamţ, l-a găsit potrivit pe ucenicul său de la Agapia Veche, ieroschimonahul Gherasim, care era cu metania de la Pocrov. Astfel, încredinţându-se rugăciunilor duhovnicului său, lasă pustia şi vine la Pocrov, ca unul care îi cunoştea pe vechii părinţi şi nevoile sihăstriei.

Pe de o parte, sărăcia şi puţinele mijloace de întreţinere, dar şi prestigiul călugărilor nemţeni de atunci au impus trecerea Pocrovului sub Neamţ. Pentru aceasta, unii l-au acuzat pe stareţul Paisie că încalcă aşezământul ctitorului, dar acelora le-a răspuns: „Nu am atârnat Pocrovul de Neamţ, ci Neamţul de Pocrov, că toată rânduiala şi aşezarea de acum din Neamţ din Pocrov sunt". Prin aceasta arăta că aşezământul ce-l întocmise încă de când era la Dragomirna cuprindea şi dorinţele de vieţuire călugărească ale Sfântului Pahomie.

În timpul egumeniei lui Gherasim s-a ivit o neînţelegere legată de un adaos de condei străin în testamentul ctitorului Pahomie a unui călugar zelos, care oprea a nu se mânca de frupt în schit. Astfel, pe 7 februarie 1785, egumenul de la Pocrov îi scrie Mitropolitului Gavriil Calimachi ca să dezlege această problemă. Astfel, mitropolitul stabileşte ca adaosul din testament să nu fie poticneală pentru vieţuitorii schitului.

Purtând până la sfâşitul vieţii crucea ascultării în rugăciune şi nevoinţă, cuviosul Gherasim se mută către cereştile locaşuri la începutul anului 1800, fiind înmormântat în cimitirul Schitului Pocrov.