„Imnul care exprimă dogma Bisericii prin intermediul poeziei”

Conform rânduielii Bisericii noastre, în vinerea din săptămâna a V-a a Postului Mare, în toate locaşurile de cult se va săvârşi Denia Imnului Acatist. Despre profunzimea rugăciunii în sine, dar şi despre istoria şi structura acestei compoziţii care dă expresie, în formă poetică, învăţăturii Bisericii cu privire la Maica Domnului, am discutat cu Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi doctor în teologie al Universităţii din Bucureşti.

Ce înseamnă cuvântul „acatist”?

Tradus mot-à-mot din limba greacă, acest cuvânt înseamnă „a sta în picioare” (a-kathizo). Cu alte cuvinte, acatistul este cântarea la care credincioşii stăteau în picioare, după cum indică chiar de două ori Sinaxarul cuprins în cadrul Deniei Imnului Acatist: „(Bizantinii) l-au numit Acatist, pentru că întregul popor şi clerul Constantinopolului au cântat atunci acest imn stând în picioare”.

Ce este Imnul Acatist şi în ce context istoric a apărut?

Imnul Acatist - unul şi acelaşi cu Acatistul Bunei Vestiri - era încă de la început un imn de laudă şi de mulţumire închinat Născătoarei de Dumnezeu pentru ajutorul oferit bizantinilor în lupta lor împotriva persanilor. Dacă vom urmări cu atenţie indicaţiile sinaxariale, vom înţelege, desigur, şi contextul istoric în care apare acest imn „cântat în picioare”, cu o singură observaţie: după cum citim în textul sinaxarial, instaurarea acestui Imn Acatist în lumea creştină s-a făcut în urma a câtorva victorii răsunătoare ale bizantinilor împotriva popoarelor migratoare, cu sprijinul Fecioarei Maria.

În mod cert, Sinaxarul lui Nechifor Calist Xanthopol se referă la victoria împotriva perşilor din vremea împăratului bizantin Heraclie. Astfel, în urma biruinţei din anul 626, poporul, conştientizând asupra marelui ajutor oferit de Fecioara Maria, a făcut privegheri şi a cântat toată noaptea acest Imn închinat Maicii Domnului. Al doilea eveniment din istoria apariţiei acestei sărbători este victoria din timpul împăratului Constantin al IV-lea Pogonatul, după asediul arabilor asupra Constantinopolului care a durat şapte ani (672-678). A treia victorie bizantină, tot împotriva arabilor (mahomedanilor), a avut loc în anul 718, sub conducerea împăratului Leon al III-lea Isaurul/Sirianul.

Cine este autorul acestei rugăciuni? A păstrat istoria bisericească detalii referitoare la biografia sa?

Un răspuns ferm şi sigur cu privire la această interogaţie nu poate fi oferit nici astăzi, deşi există cercetători care înclină balanţa spre diverse opinii, pe care le consideră definitorii. Cert este că textul sinaxarial al lui Nichifor Calist Xanthopol nu aminteşte nicăieri de vreun autor posibil pentru acest Imn. Cercetarea contemporană, care nu a ajuns încă la un numitor comun, plasează ca posibili autori pe patriarhii Serghie şi Gherman, sau pe Roman Melodul.

Poate că cel mai corect ar trebui să se vorbească astăzi despre o „paternitate multiplă”. Cu alte cuvinte, Imnul a avut parte de o conturare iniţială mult mai timpurie de epoca împăratului Heraclie: că are influenţe de sorginte siriacă (este dovedit faptul că anumite versuri provin dintr-un imn efremian), că are în vedere teologia mariologică dezvoltată după Sinodul al III-lea Ecumenic din 431 şi că a primit „desăvârşirea” în epoca bizantină a Sfântului Roman Melodul. Teoria este deschisă cercetării!

„Imnul în sine este o lucrare dogmatică”

Care este alcătuirea structurală a Imnului?

Imnul conţine 24 de strofe, care sunt separate de specialişti în două secţiuni egale: partea narativă şi partea teologică, care dezvoltă relaţia dintre Maica Domnului, Hristos - Fiul ei şi mântuirea omului. În mod cert, partea narativă se inspiră din limbajul lucanic şi mateian, amintind evenimentele de la Buna Vestire până la prezenţa Domnului în templu la vârsta de 12 ani. Partea a doua dezvoltă în mod special importanţa întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei. Desigur, trebuie amintit aici că strofele pare, cu refrenul Aleluia, se referă la Persoana lui Hristos, în timp ce strofele impare, cu refrenul Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!, au o raportare mariologică.

În traducerea românească a Imnului Acatist avem 13 condace (cu finalul Aleluia) şi 13 icoase (care indică la final refrenul: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!), deşi primul condac (de fapt prooimionul „Apărătoare Doamnă”) subliniază acest refren.

Imnul Acatist prezintă şi o particularitate literară deosebită: unirea strofelor printr-un acrostih alfabetic. Ce înseamnă acest lucru şi de ce a ales autorul un astfel de procedeu poetic?

Acrostihul este un „joc compoziţional” ce îmbină iniţialele versurilor sau ale strofelor cu tema poemului şi este întrebuinţat în imnografie sub mai multe forme (alfbetic, onomastic). În cadrul Imnului Acatist, imnograful se foloseşte de acrostihul alfabetic. Ce presupune acest lucru? Că avem, desigur, 24 de strofe, ale căror început este corespunzător literelor alfabetului grecesc, compus din 24 de litere. Cel mai probabil poetul bizantin a urmărit să redea în text şi armonia matematică, iar imaginile pe care le foloseşte în fiecare strofă să devină accesibile memoriei fiecărui credincios care participa la acest Imn.

Locul de întâlnire al finitului cu Infinitul

Care sunt valenţele fundamentale ale teologiei ortodoxe reflectate în textul Imnului Acatist?

Imnul în sine este o lucrare dogmatică, ce reflectă tradiţia mariologică a Părinţilor Bisericii anteriori poetului bizantin. Trebuie luate în calcul aici contextul Sinodului III Ecumenic de la Efes (431), controversa privind termenul „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), termen propus de Sfântul Chiril al Alexandriei în disputa lui cu Nestorie, cinstirea Maicii Domnului în Bizanţ, alături de omiliile închinate Fecioarei Maria de marii predicatori ai Bisericii, precum episcopul Vasile al Seleuciei şi patriarhul Proclu al Constantinopolului. Terminologia Imnului indică cert faptul că autorul nu este preocupat să selecteze teme teologice preferenţiale şi specifice epocii sale, ci exprimă dogma Bisericii, făcând-o accesibilă, prin intermediul poeziei, auditoriului. Este vizibil cum Fecioara Maria apără taina Sfintei Treimi şi cum ea a născut pe Dumnezeu-Cuvântul, Cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Ceea ce s-a zămislit şi s-a născut din pântecele Fecioarei nu este un simplu om sau cel mai mare dintre oamenii care au vieţuit pe pământ, ci Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

Ne puteţi oferi un exemplu de interpretare a unei structuri teologice din cuprinsul Imnului?

Aş lua drept paradigmă ermineutică versetul „Având Fecioara în pântece pe Dumnezeu primit” din strofa a cincea din originalul grecesc (în traducerea românească, versetul se regăseşte în icosul al 3-lea). La o primă lectură, versetul indică relaţia strânsă dintre Fecioara, care a primit în pântece a doua Persoană a Sfintei Treimi, şi Dumnezeu-Cuvântul care sălăşluieşte în Fecioara Maria. Pântecele devine, deci, un loc al întâlnirii dintre creat şi Necreat, dintre zidire şi Ziditor, dintre finit şi Infinit, dintre firea cea căzută şi firea care ridică pe cea căzută, prin asumarea în sine. Poate că versetul nu pare a avea o mare încărcătură teologică, dar substratul filologic subliniază contrariul. Imnograful foloseşte termenul „vas dumnezeisc” (theodohon), care, aşa cum ştim, era folosit de Nestorie, exponent al Şcolii teologice antiohiene şi episcop al Constantinopolului, declarat eretic la Sinodul din Efes.

Ce ne puteţi spune despre reprezentarea iconografică a Imnului Acatist pe zidurile exterioare ale mănăstirilor din zona Moldovei?

Cu siguranţă, reprezentarea iconografică a evenimentelor discutate în cadrul Imnului Acatist pe zidurile exterioare ale multor biserici din zona de nord a Moldovei (astăzi Bucovina), precum la mănăstirile Moldoviţa, Humor, Probota, Baia, Arbore sau chiar în pronaosul unor biserici, cum este cazul bisericii de la Părhăuţi, contribuie şi mai mult la acest caracter universal pe care-l are cultul Maicii Domnului în lumea creştină. Pe de altă parte, poate fi vorba aici şi de o reamintire a ajutorului divin pe care numeroşi creştini, inclusiv poporul român şi conducătorii lui, de-a lungul vremii, l-au primit prin mijlocirile Fecioarei Maria.

De ce a rânduit Biserica citirea lui în această perioadă?

Tocmai ca să ne readucă aminte despre Maica Domnului ca mijlocitoare între om şi Dumnezeu. De fapt, întreaga imnografie triodală se referă la acest aspect şi la rolul bivalent pe care-l joacă Născătoarea de Dumnezeu: ea este Maica lui Dumnezeu, a lui Hristos Care ne-a mântuit, dar în acelaşi timp este Maica noastră, a tuturor, Eva cea nouă prin care a venit mântuirea. „Sfârşitul se apropie” şi spre acest sfârşit înaintăm, având-o ajutor şi mijlocitoare pe Fecioara Maria, „cea bună”, care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, „Cel bun din fire”.