„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Învierea din morţi a Domnului, Lumina sufletelor noastre
† CORNELIU
prin harul lui Dumnezeu,
Episcop al străvechii Episcopii a Huşilor,
Slujitorilor Mântuitorului Iisus Hristos, din parohii şi mănăstiri, precum şi tuturor ortodocşilor creştini: Har, bucurie şi milă de la Biruitorul morţii, iar de la noi, nezdruncinată mărturisire!
Hristos a înviat!
Întru târziul nopţii şi spre începutul zilei Domnului, aşteptând tainic după zile de osteneli ale Postului Mare pe calea spre împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ieşind vestitorul Învierii cu lumina ce inundă întunericul, ne îndeamnă pe toţi: „Veniţi de primiţi lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!“. Din acest moment, totul se umple de lumină, bucurie şi biruinţă a Vieţii, pentru că Domnul nostru a biruit moartea, înviind din mormânt. Deodată, teama întunericului, nesiguranţei, îndoielii şi a şovăielii dispare. Viaţa biruieşte pentru totdeauna puterea morţii şi a întunericului. Toţi ieşim din sfintele biserici şi afară, în prezenţa întregii lumi, ascultăm vestea cea plină de bucurie şi viaţă a Sfintei Evanghelii: „Ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi, nu este în mormânt, ci a înviat, aşa cum a spus mergeţi şi vestiţi tuturor Învierea“ (Luca 24, 5-7).
Această Sfântă şi unică zi a fost precedată de cea mai cumplită şi de neimaginat dramă a suferinţei, trădării, părăsirii, uitării, urii, a lacrimilor, sângelui, setei şi arşiţei, care-I uscase gura Mântuitorului nostru, însetând după mântuirea noastră. El varsă lacrimi de sânge, rugându-se înainte de Pătimirile Sale mântuitoare, cunoaşte şi acceptă umilinţa, batjocorit, „judecat şi condamnat fără nicio vină“ (1 Petru 1, 19), asumându-şi firea noastră prin Întrupare, merge de bunăvoie spre pătimirea cea înfricoşătoare: „Întristat este sufletul Meu până la moarte“ (Matei 26, 38), gustând paharul amar al morţii „fiind zdrobit prin suferinţă, dându-şi viaţa Sa pentru iertarea păcatelor noastre“ (Isaia 53, 10).
Sfântul Evanghelist Matei relatează faptul că atunci când pe Cruce Domnul nostru moare pentru noi, „iată catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt în două, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat“ (Matei 27, 51-52). Prin moartea Lui, Mântuitorul nostru desfiinţează prăpastia ce separă pe omul căzut de Dumnezeu, Izvorul vieţii, iar Legea cea veche cu tot ceremonialul ia sfârşit.
Moartea este biruită, lacrimile suferinţei şi ale despărţirii se prefac în bucuria nădejdii vieţii veşnice. În centrul credinţei noastre este Crucea şi Învierea, moartea şi viaţa, suferinţa şi bucuria: „Iată, a venit prin cruce, bucurie la toată lumea, pentru că toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt, din moarte la viaţă, de pe pământ la cer, Hristos – Dumnezeu ne-a trecut pe noi“ (Cântarea a III-a din Canonul Sfintelor Paşti).
Întreaga creaţie este prinsă în această mişcare eliberatoare, de la suferinţă spre bucurie, de la moarte la viaţă, de la umilinţă la biruinţă. De aceea, Biserica noastră vesteşte Învierea, în auzul întregii făpturi, deşi întuneric, toţi având în mâini lumânarea purtătoare de lumină vestim viaţa, bucuria, calea, Adevărul pe care l-am cunoscut prin biruinţa Mântuitorului nostru. „Eu, Lumină, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine, să nu rămână în întuneric“ (Ioan 12, 46), prin taina Învierii am cunoscut calea luminii şi a vieţii: „Iar voi sunteţi popor al lui Dumnezeu ca să vestiţi în lume, bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată“ (I Petru 2, 9).
„Poporul care locuia în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce erau în latura şi umbra morţii, lumină le-a strălucit“ (Isaia 9, 1). Întunericul, piatra mormântului, durerea morţii nu au avut putere asupra lui Hristos. „De voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti“ (Ps. 22, 4), „că la Tine este izvorul vieţii, întru lumea Ta vom vedea lumină“ (Ps. 35, 9).
Hristos Mântuitorul şi-a asumat un trup „supus morţii“, îl preface prin moartea Sa în trup de slavă, eliberat de legile fizice ale acestei lumi, liber de spaţiu şi timp, străbate uşile încuiate, dar rămâne real, se lasă văzut, experimentat, atins: „Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, aşa cum Mă vedeţi pe Mine având“ (Luca 24,39). „Întâiul şi cel născut din morţi“ (Colos. 1, 8), Cel Înviat se arată mărturisindu-se ca Stăpân al vieţii şi al veacului viitor fără sfârşit: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată sunt viu, în vecii vecilor, am cheile morţii şi ale iadului“ (Apoc. 1, 17-18). „Mântuitorul nostru prin Înviere are toată puterea în cer şi pe pământ, toate prin El au fost create şi toate în El sunt aşezate“ (Colos. 1, 17).
Iubiţi fraţi şi surori, mărturisitori ai Învierii,
Credinţa noastră vie şi adevărată ne dă puterea aşteptării învierii morţilor şi începutului vieţii fără de sfârşit. În realitatea zilnică în care omul de astăzi este supus atacului răului, al suferinţelor incurabile, al morţilor năprasnice, taina Învierii Domnului ne dă puterea biruinţei păcatului şi morţii. Omul nu a fost creat pentru moarte şi dispariţie, ci pentru viaţă şi nemurire. Alegerea şi neascultarea lui faţă de Dumnezeu au adus în lume „plata păcatului, care este moartea“ (Rom. 6, 23). În ciuda progresului tehnic, informaţional, nefericitul om contemporan încearcă prin toate mijloacele să depăşească hotarul morţii şi al mormântului.
În succesul limitat al medicinei moderne, prin inducerea falsă şi perversă a ideii că omul poate şi stăpâneşte totul, în faţa dramei ultime a nefericitului om, care este necredinţa şi separarea de Dumnezeu, moartea a devenit prezenţa de netăgăduit a vieţii noastre. Noi venim în această lume pentru a gusta paharul morţii care este inevitabil, care va aşeza pe fiecare la locul ce-l merită, primindu-şi răsplata faptelor şi atitudinilor sale. În faţa îndoielilor, a nesiguranţei, indiferenţei izvorâte din necredinţă, omul a ajuns obiectul experimentelor altora ce-l stăpânesc, cu multe idealuri false şi perverse.
Zilnic ne confruntăm cu urmările căderii din harul mântuitor al credinţei şi al vieţii. Totul astăzi a devenit nefiresc, nerecunoştinţa, lipsa de compasiune, relativismul şi subminarea Bisericii, care ne învaţă că Hristos a murit pe cruce pentru a distruge răul, suferinţa şi mai ales moartea (I Corint. 15, 26), fac ca atitudinea generală şi comportamentală a creştinilor ortodocşi de ocazie şi din întâmplare să fie una distructivă şi contraproductivă.
În această stare, ne întrebăm: mai au creştinii ceva de mărturisit lumii de astăzi? În condiţiile actuale ale distrugerii, compromiterii, insultei, calomniei, urii cultivate, bazate pe minciună împotriva Bisericii şi slujitorilor ei, tensiunile între vechi şi nou, astăzi şi mâine, timp şi ieşire din timp, indiferenţă şi problematizare, aşteptarea Învierii şi a vieţii, devine programul de viaţă şi mărturisire a creştinului conştient că e mărturisitor al Învierii şi purtător al luminii în întunericul acestei lumi.
Bolnav de păcat, care este îndepărtare şi refuz conştient de Dumnezeu, omul nu se poate vindeca prin puterile proprii. Niciodată un medic chirurg nu-şi va face singur operaţia necesară vindecării proprii! De aceea, Mântuitorul acceptă, El, Cel drept, să moară pentru noi cei răi şi nedrepţi, Paştile nostru, al creştinilor ortodocşi, devinind trecere de la suferinţă spre bucurie, de la moarte spre viaţă.
„Prin Sfânta Taină a Botezului ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptelui lui, şi ne-am îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit prin dreaptă credinţă şi fapte bune mântuitoare“ (Colos. 3, 9-10).
Nimeni nu se poate numi creştin ortodox fără a experimenta personal prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat în taina credinţei, unită cu rugăciunea, participând la Sfânta Liturghie şi purtând cu el pacea izvorâtă din mormântul Învierii. Dumnezeu Omul Hristos este Cel ce vine spre noi, voieşte „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Tim. 2, 4), coboară în iadul zilelor noastre, prezent mai mult ca niciodată în istoria lumii, ne invită să-l recunoaştem şi să-L descoperim, aşa cum L-au cunoscut cei doi ucenici la taina împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Său: „Inima lor rece pe calea către Emaus a devenit arzătoare în faţa vieţii care îi însoţea pătrunzând în taina gustării spre viaţă şi nemurire“ (Luca 24, 16).
Ce sens mai are tot progresul lumii, televizorul, computerul, informaţia agresivă şi perversă, fără credinţa în Înviere? Noaptea Învierii antrenează şi mărturiseşte viaţa: Hristos a înviat! Pentru aceasta trăim, existăm, noi nu credem numai pe baza mărturisirii istorice ale altora, ci avem convingerea că El a înviat, iar împărtăşindu-ne din El, Izvorul vieţii, mărturisim viaţa şi puterea ei.
Sărbătoarea aceasta mare şi fără egal, Paştile Domnului, îl face pe fiecare creştin să intre întru bucuria Domnului Său: „Cu dor am dorit să rămân cu voi acest Paşti, mai înainte de patima mea“ (Luca 22, 15).
Cel Înviat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos este aici şi bate la uşa sufletelor noastre: „Iată, Eu stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20). „Cel uitat, cu ochii plini de durere, părăsire şi suferinţă să se bucure, căci Învierea Domnului îi aduce lumina cea veşnică şi nepieritoare. Noi aşteptăm un cer nou şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea“ (II Petru 3, 13); dacă am înviat din păcat prin taina sfintei pocăinţe care presupune înnoire şi schimbare, atunci când Domnul se va arăta venind cu putere multă, „atunci şi noi împreună cu El ne vom arăta întru slavă“ (Colos. 3, 14), „Dumnezeul nostru strălucit va veni“ (Ps. 49, 3), Judecător al celor vii, care au umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, toţi care au purtat crucea ca jugul „vor străluci ca soarele“ (Matei 13, 43); călcând cu moartea Lui moartea noastră, ne cheamă astăzi la curăţirea inimilor, prin trăirea tainei Învierii şi a împlinirii binelui.
Nu ne temem de moarte, ci având credinţa în Înviere, mărturisim lumina şi ne îmbrăcăm cu veşmintele omului înviat. „De ce ne temem? Spuneţi-mi! Nu auziţi Cuvântul Domnului care zice: Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului, şi de s-ar împotrivi întregul univers, eu am acest Cuvânt: Iată, zidul meu de apărare, ajutorul meu. Hristos a înviat, este cu mine şi cu noi toţi, de cine ne vom teme?“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia înainte de exil. Patrologia Greacă, col. 1-2).
În lumina Învierii aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, cerul cel nou şi pământul cel nou.
Hristos a înviat!
Către El, Dumnezeul cel veşnic înviat din morţi, fierbinte, mereu rugător şi doritor de mântuirea noastră, a tuturor!
† CORNELIU
EPISCOPUL HUŞILOR