Mihai Eminescu, afirmarea unităţii româneşti de veacuri

Îndătinata sărbătoare de la mijlocul lui ghe­nar din calendarul nostru cultural ne prilejuieşte reîntâlnirea cu Emi­nes­cu, „omul deplin al culturii ro­mâ­ne“. Reîntoarcerea la Emi­nes­cu şi la inegalabila sa crea­ţie ne va devoala răspunsuri, ba chiar soluţii la numeroasele chestiuni ce aduc tulburare şi risipire naţiei române, ajutând-o să-şi regăsească drumul prin vremurile nu foarte limpezi pe care le traversăm.

Din multitudinea referin­ţe­lor lui Eminescu asupra societăţii şi problemelor ei, în articolul de astăzi ne vom opri la lupta sa pentru idealul unităţii românilor, având în vedere că ne aflăm la debutul manifes­tă­rilor din anul centenar 2018, de­dicat de Biserica noastră Or­to­doxă comemorării Marii U­niri de la 1918 şi făuritorilor ei.

Eminescu îşi iubea neţărmurit neamul şi ţara. De unde o fi învăţat stihuitorul neegalat al românilor să arate dragoste faţă de valorile naţionale? Nu a absolvit vreo şcoală în acest sens, că nici nu exista aşa ceva, nici nu se declara un mare iubitor al românismului numai fiindcă era o chestiune de bonton. Vom înţelege că patriotis­mul, la Eminescu, a fost simţit şi cultivat încă din copilărie, dacă ne vom reaminti că peri­oada vieţii sale a coincis, poate providenţial, cu o serie de e­ve­nimente majore din istoria zbuciumată a veacului al XIX-lea, ce ne-au adus nu doar sufe­ri­n­ţe, ci şi împliniri. Enumerându-le, ne vom edifica lesne.

Eminescu s-a născut îndată după Revoluţia paşoptiştilor, în­tr-o epocă agitată, când ideea autodeterminării românilor a cunoscut o revigorare fără pre­cedent.

Identitatea naţională, o necesitate

Pe când împlinise 9 ani, în 1859, a avut loc Unirea Princi­pa­telor, care a pus bazele Ro­mâ­niei moderne. Pe atunci, co­pilul învăţa la Cernăuţi, avân­du-l profesor pe marele patriot Aron Pumnul; remarcabilul das­­căl a continuat să cultive în sufletul junelui învăţăcel dra­gostea faţă de românism, te­me­luită acasă, în familie, sau la Agafton, mănăstirea în care lo­cuiau cele patru surori călu­gă­ri­te ale Ralucăi, mama poetului.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi îndeosebi reformele sale l-au găsit pe Mihai încă în etapa formării şcolăreşti, dar nu indiferent la ceea ce se în­tâm­pla în juna Românie. Pre­ţuirea faţă de Cuza şi-a arătat-o mai târziu, amintindu-l în câ­teva articole, dar şi personal, prin 1870, când, aflat în Viena, la studii, l-a vizitat pe primul dom­nitor al Principatelor Uni­te, la Döbling, în Germania, un­­de Cuza îşi trăia amarul exil.

Pe 10 mai 1866, Adunarea deputaţilor îl proclama domnitor pe prinţul Carol de Hohen­zol­lern. În această perioadă, E­minescu se perinda prin Tran­silvania cu trupa de teatru a lui Fani Tardini Vlădicescu, întă­rin­du-şi convingerile patriotice. Visul pentru o Românie glori­oasă, mare, unită şi-l creio­nea­ză în poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, scrisă în 1867, pe când poetul avea 17 ani. În acelaşi an, Eminescu a vizitat Alba-Iulia şi locul detenţiei marelui Horea. Lui i-a dedicat o emoţionantă poezie, în care îşi exprimă năzuinţa dezrobirii Transilvaniei şi unirii cu ţara.

În 1869, Eminescu îşi începe studiile la Viena, continuându-şi activitatea patriotică: se înscrie, alături de Ion Slavici, în Societatea literară şi ştiin­ţifică a studenţilor români din Viena; devine membru al societăţii „Românismul“, ce promova folclorul naţional; este primit în societatea „România“, a studen­ţi­lor din universitatea vieneză. El va milita pentru unirea celor do­uă asociaţii, din care va rezulta cu­noscuta societate stu­den­ţească „România Jună“.

În 1870, de Anul Nou, îi face o vizită lui Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil cu familia la Döbling. În aprilie, acelaşi an, Eminescu publică studiul Echi­libru în revista „Federaţiunea“ din Pesta, susţinând autonomia Transilvaniei. Procurorul public din Pesta l-a citat pe Eminescu, socotindu-i articolul drept o instigare la revoltă.

În august 1871 a avut loc serbarea de la Putna. Emi­nescu a făcut parte din comitetul organizator, alături de Slavici. Cuprins de o puternică e­moţie, studentul patriot com­pu­ne Poemul de la Putna, ară­tându-şi tristeţea pricinuită de înstrăinarea pământurilor ro­mâ­neşti, îndemnând „junimea“ la iubire de ţară şi la luptă pentru unitatea ei. La Putna, Eminescu, „Luceafărul“ poeziei noastre, l-a cunoscut pe „Craiul nou“ al muzicii româneşti, Ci­prian Porumbescu, un june bucovinean, aflat în plină afirmare. Ciprian, împreună cu alţi membri ai societăţii „Ar­bo­roa­sa“, a fost arestat, din cauza ac­ţiunilor lor patriotice. E­minescu le-a luat apărarea în două articole, publicate în ziarul „Timpul“ în 11 şi 18 noiembrie 1877. Cu o luciditate jurnalistică demnă de urmat şi cu temeinice cunoştinţe juri­dice, gazetarul Eminescu ana­li­zează acţiunile studenţilor arboroseni întemniţaţi, reafirmând legitimitatea istorică a bucovinenilor de a-şi cere dreptul la autodeterminare.

Războiul de Independenţă din 1877 l-a găsit pe Eminescu redactor la ziarul „Timpul“ din Bucureşti, cu deplină forţă creatoare. De aceea, în numeroase articole scrise în această peri­oa­dă, neîntrecutul gazetar, mânu­ind cu real talent şi competenţă izvoare istorice contemporane, a dăltuit dragostea sa faţă de neam şi ţară, faţă de dreptul istoric al poporului la indepen­den­ţă şi neatârnare, reiterând în­deosebi ideea unităţii româ­ni­lor prin revenirea acasă a Bu­co­vi­nei, Basarabiei şi Tran­­silva­ni­ei. Puţini i-au înţeles aspiraţiile spre unitatea neamului. De a­ceea au început să-l catalogheze ca şovin, antisemit, acuzându-l că instigă la ură şi nesupunere. Nu s-a intimidat, ci a întreprins noi acţiuni ce vi­zau România Ma­re. Pe 24 ianu­arie 1882 înfi­in­ţa societatea secretă „Car­pa­ţii“, pentru unirea tuturor ro­mâ­nilor în hotarele „Daciei Mari“. Societatea a fost desfiinţată brutal la 28 iunie 1883, iar lui Eminescu, unul dintre fon­da­torii ei, i s-a pre­gătit scoa­terea din viaţa publică într-un mod scandalos, sub acuzaţia că ar avea probleme psihice. Hăituit şi ameninţat, Eminescu nu abdică. Visează mereu la dezrobirea României şi la împlinirea visului de vea­curi – UNIREA.

La 1 iulie 1883, publică în­de­lung controversata şi dam­na­ta poezie Doina, care ne devoalează o durere crâncenă din sufletul nefericelui poet: sufe­rinţa pricinuită de dezbinarea şi asuprirea neamului său. Pu­tem considera această capo­do­peră eminesciană drept testamentul său patriotic. Poezia Doina constituie expresia lirică a necesităţii de conservare a fiinţei şi a identităţii noastre naţionale. Admirându-i lupta acerbă pentru unitatea naţio­nală, Nicolae Iorga spunea că Eminescu reprezintă„afirma­rea unităţii româneşti eterne“, iar întreaga sa operă, lupta şi jertfa sa sunt ca„o ofrandă a­du­să pentru unitatea neamului“.

În încheiere, vă propun ca o zicere a lui Eminescu să ne devină tuturor deviză în acest an centenar: „Unirea românilor este visul meu de fier“.