Mitropolitul Irineu Mihălcescu şi salvarea victimelor pogromului de la Iaşi, din anul 1941

Istoria ne predă lecţii. Lecţii de omenie, de dra­goste şi de bariere înfrânte. Când un semen suferă, celălalt nu poate sta nepăsător, chiar dacă între ei există diferenţe sociale, cul­tu­rale, naţionale şi chiar religioase. La Iaşi, istoria a lăsat o lecţie „palpabilă“.

Au trecut 75 de ani de la cea mai sângeroasă pagină din istoria capitalei Moldovei. As­tăzi trecem pe strada Cuza Vo­dă şi suntem fermecaţi de pito­rescul clădirilor. Pentru mulţi dintre noi, această stradă este doar cea mai interesantă parte a Iaşului istoric. Liniştea e tulburată doar de tramvaiele care îşi au calea prin această parte de oraş. Tot pe aici treceau şi în anul 1941, când strada Cuza Vodă a fost martora celei mai sângeroase nopţi – 28 spre 29 iunie, noapte ce a lăsat în urmă 4.000 de evrei asasinaţi. Dacă adăugăm răniţii şi deportaţii… sursele istorice vorbesc despre 14.000 de victime.

A fost cel mai mare masacru de pe teritoriul României, din epoca modernă. Tragedia din Iaşi a schimbat profilul demo­grafic, social, economic şi cultu­ral al Iaşului, un oraş în care e­vreii reprezentau până atunci jumătate din populaţie şi a că­rui funcţionare depindea de me­canismele de convieţuire şi a­comodare stabilite între creş­tini şi evrei.

Bisericile au fost deschise, pentru ca evreii să se poată ascunde în ele

Deşi studiile de specialitate nu amintesc prea mult despre implicarea Mitropolitului Mol­do­vei şi Sucevei Irineu Mihăl­cescu, există dovezi scrise despre felul în care ierarhul s-a zbătut pentru a salva cât mai mulţi evrei din mâinile nazişti­lor. Conform martorilor, Mitropolitul Irineu a dat binecuvântare ca, în acea noapte, preo­ţii să lase bisericile deschi­se – pentru ca evreii să se poa­tă ascunde în ele. Prin intermediul preoţilor, credincioşii ortodocşi au fost încurajaţi să tăinuiască familii întregi de evrei fugari. O astfel de măr­turie ne-a fost încredinţată de Albert Aurelian, creştin care a trăit 100 de ani şi câteva luni. În cadrul povestirilor sale îşi a­mintea cum, în acea noapte, a ascuns o familie de evrei sub patul bordeiului: „Doi părinţi şi doi copii am scăpat cu viaţă. Jidanul a vrut să îmi lase ac­tele casei şi să-mi facă act de mâ­nă, înainte de a fugi în lu­me. Am zis că nu îmi trebuie. Îmi era suficient că-i ştiam bine!“.

Asemenea acţiuni au avut loc în tot oraşul, în acea noapte. Pe lângă demersul de încurajare a creştinilor de a salva cât mai mulţi evrei, Mitropolitul Irineu a încercat să ia legătura cu mareşalul Ioan Antonescu, pentru a mijloci salvarea copiilor comunităţii mozaice.
O scrisoare de mulţumire care confirmă adevărul istoric

Toate aceste demersuri din noaptea sângeroasă au fost acoperite de praful istoriei. Singura confirmare este adresa Oficiului Judeţean Iaşi a Cen­tralei evreilor din România cu nr. 1639, din 3 septembrie 1942, semnată de către preşedintele Oficiului judeţean “Iosef Iacob”, prim rabinul dr. I. Sa­fran, precum şi de către şeful Secţiei Cultului, rabinul I. Wahrman.

Actul oficial este adresat Mi­tropolitului Irineu Mihăl­cescu, căruia îi sunt aduse vii mulţu­miri din partea Comunităţii evreieşti, pentru atitudinea sa demnă de solidaritate:

„Înalt Prea Sfinţite,

Sfatul Rabinic şi Obştea e­vre­iască din Iaşi au fost profund impresionate de fapta prea creş­ti­nească a Înalt Prea Sfinţiei Voas­tre care, cu adâncă înţele­ge­­re şi măreaţă bunăvo­inţă a în­tins mâna protectoare asupra ze­­cilor de nenorociţi, bă­trâni, femei şi copii, în cum­plita primejdie…

Gestul Înalt Prea Sfinţiei Voastre, în vremuri de cruntă zbuciumare a unei Comunităţi mult încercată, ne face să gân­dim – cu fericită resemnare – la frumuseţea tradiţiei pe care aţi pecetluit-o, tradiţie de înaltă în­ţe­legere şi evanghelică bună­tate a Prea Sfinţilor Premergă­tori la Arhipăstorirea Moldovei care, cu greutatea Lor de pă­rinţi ai Bisericii Creştine, în divanurile Ţării, opreau în ultimul sfert de oră Decrete care, dacă necesităţile momentane le cereau – erau însă în contra­dicţie cu înal­ta morală a Bise­ricii Creştine.

Şi în vremurile grele pe cari noi le trăim, raza de lumină pe care a iradiat-o bunătatea Înalt Prea Sfinţiei Voastre ne-a în­căl­zit un moment sufletele şi, sme­riţi mulţumim Celui Atot­puternic care a dăruit omului o parte din bunătatea Sa şi a inspirat pe Cel luminat de El să spună: că Dumnezeu nu doreş­te moartea păcătosului, ci numai îndreptarea lui.

Respectuoşi, asigurăm pe Înalt Prea Sfinţia Voastră că ges­tul pe care L-aţi făcut va fi să­­pat adânc în sufletul fiecărui membru din Comunitatea noas­­tră, pentru a fi transmis genera­ţii­lor viitoare drept pildă de bu­nă­tate şi îndemn de mun­că cinstită şi rodnică pentru pă­mântul Cezarului care ne o­croteşte.“