Norul de pe Tabor şi ceaţa de pe ochii inimii

La ora la care scriu aceste rânduri, sunt la nici 48 de ore distanţă de când am revenit dintr-un pelerinaj în Ţara Sfântă. Am fost un grup numeros, adică 60 de pelerini plus ghidul - mai mulţi nici nu încap în cel mai mare autocar disponibil. Gândul tuturor: de a merge şi la modul propriu pe urmele Mântuitorului. De altfel, denumirea de Ţara Sfântă implică o geografie care, înainte de a fi una fizică, este una duhovnicească.

Prezenţa şi lucrarea mântuitoare acum două milenii a Fiu­lui lui Dumnezeu - deopotrivă şi Fiul Omului - au atras cu sine şi această denumire binecuvântată. Când spu­nem Ţara Sfântă sau Locurile Sfinte nu ne referim la statul Israel sau la Autoritatea Pales­ti­niană (sub administrarea că­re­ia se află, de exemplu, Bet­lee­mul sau Ierihonul). Am fă­cut această precizare pentru că am sesizat o anumită confuzie şi/ sau nedumerire cu privire la fo­losirea sintagmei ce vizează toate locurile căutate de pele­ri­nii creştini în Orientul Mijlociu.

Sincer să fiu, ce m-a convins să revin într-un astfel de pele­rinaj a fost faptul că, spre deosebire de precedentele călă­to­rii, acum puteam participa şi la sărbătoarea Schimbării la Faţă chiar pe Muntele Tabor (numit aşa, deşi abia depăşeşte 500 de metri). Nu în ultimul rând, îmi doream să fiu şi eu martor ocular al uneia dintre cele trei minuni care se repetă anual în Ţara Sfântă. Se repetă e un fel de a spune. Nu e vorba despre o repetiţie mecanică, la indigo, ci despre o manifestare diferită, dar cam pe aceleaşi coordonate.

Despre aceste trei minuni se cunosc puţine lucruri. Poate şi pentru că ele au intrat într-un soi de firesc, nemaimirând nici măcar pe necreştini, sau poate pentru că nu avem neapărat ne­voie de minuni pentru a cre­de în Mântuitorul Iisus Hris­tos. Căci ce minune mai mare poate fi decât aceea de a primi Trupul şi Sângele Domnului sub forma pâinii şi a vinului în cadrul Sfintei Liturghii? Ce ne poate zgudui mai puternic de­cât să sesizezi cum o pocăinţă autentică schimbă inimi şi adu­ce o negrăită pace lăuntrică? De aceea, adesea îmi place să spun că una dintre cele mai mari, dar nespectaculoase - în sensul lumesc al cuvântului - minuni a fost convertirea lui Zaheu (a se citi pasajul de la Luca 19, 1-10).

În ultimii ani, a fost mai intens mediatizată venirea Lu­mi­nii Sfinte la Sfântul Mor­mânt, prin faptul că ea a ajuns să devină pentru (din ce în ce mai mulţi) „sursa” iniţială a luminii oferite de clerici în noap­tea de Înviere. Faptul că dezvoltarea transportului aerian a permis acest lucru nu scade însă cu nimic valoarea luminii oferite de Sfintele Paşti din can­dela ce arde mereu pe Sfân­ta Masă a oricărui altar ortodox. Celelalte două minuni - în­toarcerea apelor Iordanului de Bobotează şi venirea norului pe Tabor de Schimbarea la Faţă - sunt însă extrem de puţin popu­larizate.

Când a în­ceput împărtăşirea, a coborât din senin, deasupra mănăstirii

În grupurile de pelerini care urcau pe Tabor - foarte mulţi ro­mâni şi ruşi, puţini arabi, sârbi sau greci - se simţea un freamăt, o emoţie crescândă. Deşi nerostită, stăruia cumva în mintea fiecăruia întrebarea: „Oare se va întâmpla şi anul acesta minunea?”. Am urcat cu pas agale Muntele Taborului, cău­tând rugăciunea şi pacea lăuntrică, în pofida agitaţiei din jur, a microbuzelor care urcau şi coborau mereu. Atmos­fe­ra era aceeaşi pe care o gustăm an de an în orele de dinaintea Învierii - un soi de linişte „în­cordată”. Parcurs fără grabă, drumul a durat cam o oră şi 10 minute. Am ajuns în timpul Utreniei. Slujba se oficia afară, pe o scenă aşezată în faţa bise­ricii. Curtea era plină şi oame­nii tot veneau. Cu greu se gă­sea un loc ca să stea jos cei mai osteniţi. A început Sfânta Li­tur­ghie. Deşi temperatura era de peste 20 de grade, uşor-uşor începea să se răcorească. Atât de tare încât unii, mai ales fiind transpiraţi în urma urcu­şu­lui, simţeau nevoia să-şi pună câte o haină mai groasă sau o pătură pe ei. Ulterior, aveam să realizez că acest aer răcoros a coincis cu începutul minunii coborârii norului. Spun asta pentru că, la plecare, după ce s-au împărtăşit şi ultimii credincioşi (şi au fost peste o mie care s-au cuminecat), dintr-odată aerul s-a încălzit iar, revenind la temperatura specifică acestei perioade. Se întâmpla cam pe la ora 4 dimineaţa, cam cu o oră înainte de a răsări soarele.

Pentru mine, lecţia cea mai importantă a fost că Dumnezeu este extrem de delicat şi de discret, că sunt multe minuni pe care nu avem ochi să le vedem - deşi există în noi impulsul de a le căuta şi „consuma”, de a le filma, a le fotografia... Se sim­ţea în aerul de pe Tabor o adie­re blândă, iar pe faţă puteam percepe ceva ca nişte foarte fine, extrem de fine şi mângâie­toare picături, rare, ca de bur­niţă. Nu m-am gândit însă că acestea erau semne ale cobo­râ­rii norului. Mă aşteptam să fie ceva mult mai evident. De altfel, după mărturiile celor care au fost prezenţi în anii anteriori, manifestarea acestui nor este diferită. Uneori este ca o cea­ţă care cuprinde totul. Alte­ori vin ca nişte norişori răsfiraţi printre sau pe deasupra peleri­nilor. De data aceasta a fost ca un abur extrem de fin care venea în valuri şi aducea multă răcoare şi acele fine picături. A trebuit să-i sesizez prezenţa uitându-mă la lumina unui reflector mai puternic. Când a în­ceput împărtăşirea, a coborât din senin, deasupra mănăstirii, şi un nor ce se mişca repede. Se ve­­dea asta foarte clar în lumina lu­nii. În acel moment, a­proa­pe toţi pelerinii au ridicat telefoa­ne­le mobile deasupra capului.

„Nu vine niciodată nor pe Tabor în altă zi din an”

Prezenţa norului a atins şi simţul nostru olfactiv. Sunt persoane care dau mărturie că undeva, în partea stângă cum se intră în incinta mănăstirii, departe de scena pe care se tă­mâia la momentele cuvenite, au simţit o mireasmă neobiş­nui­tă. Personal, când am dat ocol bi­sericii, căutând un loc pe unde să-mi duc pelerinii spre a se împărtăşi, am simţit o a­ceeaşi mireasmă în spatele lo­ca­şului de cult, practic în par­tea opusă celei în care se afla scena.

Sigur, unii ar putea spune că nu a fost nimic minunat, ci doar un fenomen natural combinat cu imaginaţia noastră. Dar avem şi mărturii de la cei ce nu au nici un interes să confirme minunea. Unul dintre şoferii care asigură transportul de la baza muntelui la mănăs­tire, un arab musulman, a fost întrebat de un preot dacă nu cumva acest fenomen se petrece şi în alte momente ale a­nu­lui. Aceasta a răspuns - într-o engleză stâlcită, dar fără echi­voc: „Nu, abuna (termen pentru cleric sau învăţător - n.m.), doar când e sărbătoarea voas­tră vine norul. Eu sunt aici de când m-am născut şi nu vine niciodată nor pe Tabor în altă zi din an”.

Una dintre concluziile mele după această experienţă, dar şi după după tot ceea ce am văzut şi trăit la Locurile Sfinte, o voi împărtăşi relatându-vă un mic incident. În noaptea de dina­in­te de a urca pe Tabor, am slujit Liturghia la Sfântul Mormânt al Domnului, slujbă prezidată de Mitropolitul Ioachim de Helenoupolis. Ieşind să bine­cuvânteze la momentul marcat de cuvintele: „Doamne, Doam­ne, caută din cer şi vezi...”, a sesizat mai mulţi credincioşi care filmau cu telefoanele mobile, chiar având şi bliţul aprins. S-a oprit şi a spus cu voce calmă, dar fermă: „Put your phones in your pockets. Let us pray to the Lord!” („Pu­neţi-vă telefoanele în buzu­na­re. Domnului să ne rugăm!”). Eu mă rog Domnului să nu a­jun­gem timpurile în care o astfel de intervenţie să devină parte obligatorie din slujbă, iar îndemnul Mitropoli­tului să devină ca una dintre ec­tenii! No­rul de pe Tabor sau ori­ce al­tă minune - şi câte nu trăim zilnic! - pot fi văzute doar dacă nu e ceaţă pe ochii inimii.