O poiană şi o cărare. Ieri şi azi

La început a fost o cărare şerpuind pe lângă un pârâu, care, lăsând în urmă pădurea deasă, se deschidea într-o poiană largă şi luminoasă. Aici şi-a durat chilie primul monah al Sihăstriei. Urmându-i pilda, şi alţi părinţi iubitori de rugăciune, tăcere şi mai multă linişte, au ales a trăi în acest loc. În poiana care de atunci şi până astăzi a rămas cu acelaşi nume: Poiana Sihăstriei.

Astăzi, cărarea nu mai este. În locul ei, un drum proaspăt betonat face cale de acces autovehiculelor de mai aproape sau mai de departe. În Poiana Sihăstriei te întâmpină nu câteva chilii mici şi o bisericuţă, ci un adevărat sătuc: o biserică mare şi altele mai mici, chilii şi case de primire a pelerinilor, cămin de bătrâni, glasul turmelor de oi, monahi şi creştini rugându-se şi bucurându-se împreună. Totul pulsează aici a viaţă...

O istorie veche

Deşi ochiul vede acum clădiri noi şi şantiere în lucru, privirea în cronici ne duce departe. Putna, cu pădurile ei, a fost unul din locurile iubite de sihaştri. Pe unul îl ştim bine: chilia lui săpată în piatră a fost chiar şi în vremurile nu prea frumoase din secolul trecut obiectiv de vizitat. Cuviosul Daniil, numit chiar aşa, Sihastrul  (adică cel ce vieţuieşte în „liniştire“), sfetnic de taină al voievodului Ştefan cel Mare al Moldovei, a stat aici o bună bucată de vreme, înainte de a-şi petrece ultimii ani ai vieţii la Voroneţ. Au mai fost şi alţii, necunoscuţi cu numele.

Primul din Poiana Sihăstriei despre care avem câteva crâmpeie biografice se numea Atanasie, un fost tătar, încreştinat, apoi călugărit la Mănăstirea Putna, şi retras aici pe la mijlocul veacului al XV-lea. Îi mai ştim apoi, din pomelnice, sau din alte vechi hrisoave, pe un Lazăr, Teodosie, Dosoftei, părinţi care au strâns în jurul lor pe cei ce doreau puţin mai multă isihie decât în obştile monahale mai mari, încercate şi de sarcina deloc uşoară a primirii vizitatorilor, unii dintre ei boieri ai vremii, şi, de multe ori, voievodul însuşi cu familia sa. Sihaştrii au avut la început o biserică mică, din ce altceva decât din lemn, cu atât mai familiară cu cât se asemăna chiliilor simple care o înconjurau. Aceasta era casa lor, locul de taină al întâlnirii cu Cel de sus, la miez de noapte şi în zori de zi, numărând ceasurile cu bobul de metanie şi în fărâmă de prescură. Pentru ei şi pentru lumea întreagă.

Cum făclia aprinsă nu trebuie ascunsă, ci se cere a fi pusă în sfeşnic, după cuvântul Domnului, nici părinţii din Poiana Sihăstriei  n-au putut sta multă vreme ascunşi, devenind tot mai căutaţi pentru sfat şi pentru rugăciune. Neavând mai nimic din cele pentru trup, erau ajutaţi, drept mulţumire, de boieri, de domn, de credincioşi. Mai ales în veacul al XVIII-lea, Sihăstria de la Putna era cunoscută datorită bătrânilor de aici, printre care Sila, egumenul, Paisie, duhovnicul, şi Natan, ieroschimonahul. În timpul lor, s-a zidit o biserică din piatră de râu, cu hramul Buna Vestire, înfrumuseţată cu podoabe aduse inclusiv din Rusia pravoslavnică, s-au ridicat chilii noi, cişmea de apă şi ziduri de împrejmuire.

Dar dacă ar fi fost doar atât, ar fi fost prea puţin. Zidirile din afară se fac mult mai uşor decât cele dinlăuntru. Bătrânii sihaştri au continuat să-şi ducă aceeaşi viaţă în smerenie şi rugăciune, departe de grijile lumii, pe care nu o dispreţuiau, ci-i dădeau, compensatoriu, ceea ce îi lipsea: un reper şi un traiect pe verticală, atunci când prea multa lipire de cele ale pământului ne lipseşte de perspectiva cerului. Aici au tradus şi multiplicat cărţi, le-au împodobit cu alese ornamente, meşteşugite cu răbdare, astăzi uşor de împlinit cu ştanţe ori programe de prelucrare pe calculator, dar pe atunci bucuroasă îndeltnicire a mâinii înzestrate şi a minţii limpezite cu rugăciune şi răbdare. Şi dacă astăzi ne folosim de un simplu click pentru o căutare de informaţii, pe atunci condeiul unui Natan în pomelnicele întocmite pentru Putna, Sihăstria, Bisericani ori Mitropolia de la Iaşi însemna date despre domni, boieri, episcopi şi monahi, în dreptul numelor lor. Şi uite aşa, în mănăstiri, începea, într-un fel, wikipedia...

Natan era iubit şi preţuit pentru acest dar al său. Eclesiarh mai întâi la Mănăstirea Putna (unde se numea Natanael), s-a retras apoi la Sihăstria Putnei pentru a lua schima cea mare, cu rigorile ei de mai multă tăcere, însingurare, rugăciune. Pe el şi l-a ales vrednicul şi Mitropolitul Iacov Putneanul ca duhovnic, şi din mâna lui, şi aici, la Sihăstria, a primit Iacov, la sfârşitul vieţii, tunderea în schima mare. Şi un alt vrednic episcop, Dositei (Dosoftei) Herescu de Rădăuţi, tot la Sihăstria a fost făcut monah. Îngemănate, viaţa duhovnicească şi activitatea cărturărească păreau să sporească din ce în ce mai mult. Dar nu a fost să fie pentru multă vreme...

O istorie tristă

Pe cărarea spre Poiana Sihăstriei a ajuns un zvon întunecat: străini de neam şi de credinţă au luat în stăpânire partea aceasta de ţară. Dintr-o tradiţie păstrată din bătrâni, se ştie că Natan a fost în acele timpuri un apărător al limbii române, contestând obligativitatea predării limbii germane în şcolile primare din Bucovina ocupată de austrieci, stăpânit fiind deopotrivă de dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de poporul român şi faţă de limba în care acesta şi-a mărturisit durerile şi bucuriile. Sub Imperiul Austro-Ungar, Sihăstria Putnei a avut mult de suferit: vechile înlesniri şi danii şi-au pierdut puterea, iar ajutoarele bunilor credincioşi, rămaşi în Ţara Moldovei, ajungeau cu greu. Mai mult, doar 3 din cele peste 20 de mănăstiri au mai rămas deschise: Putna, Suceviţa şi Dragomirna, dar şi acestora li s-a pus interdicţia de a nu depăşi numărul de 25 de vieţuitori. Celelalte fie au fost desfiinţate, fie au fost transformate în biserici de mir. Credinţa îi ţinea pe români laolaltă, aşa că ocupantul străin voia să o zdruncine.

Biserica Sihăstriei de la Putna se deteriorase, la fel şi chiliile; singuri şi lipsiţi, bătrânii sihaştri nu aveau nici prescuri pentru Liturghie, aşa că au încercat să trimită cereri de milostenie şi la noua stăpânire, dar fără folos. În aceste vremi tulburi, trec la Domnul, cu tristeţe în suflet, şi părinţii Sila, Paisie şi Natan. Mormintele lor au fost săpate lângă Biserica „Buna Vestire“, dar vor fi repede lăsate pustii, ca şi întreg schitul: porunca a fost să se închidă biserica, părinţii rămaşi să fie aduşi la Putna, chiliile să se risipească. De la sfârşitul lui decembrie 1785, tăcerea s-a reaşternut în Poiana Sihăstriei.

O istorie nouă

După două veacuri de pustiire şi uitare, pe aceeaşi cărare a răzbit glas din Poiana Sihăstriei: venise vremea ca tăcerea să înceteze. În acel frumos aprilie al anilor â90, cu binecuvântarea bătrânului stareţ Iachint al Putnei, părintele Sebastian începea, cu hotărârea-i cunoscută, refacerea Sihăstriei. Printre pietre şi ierburi, s-au găsit vechile pietre de mormânt, şi, sub ele, osemintele frumos mirositoare ale cuvioşilor părinţi de odinioară: Sila, Paisie şi Natan. Aşezate în raclă frumos sculptată, ele vor întări, dând puteri şi încredere, pe cei care vor osteni la zidirile cele noi. În 1996 biserica era deja pictată şi sfinţită, noi vieţuitori se aşezaseră în chiliile de lemn, şi la miezul nopţii din nou se zărea la ferestrele bisericii lumina pâlpâindă a candelei: pe temelia atât de veche, viaţa de rugăciune se reînnodase.

E drept, au fost şi greutăţi. Într-o iarnă geroasă, întreg corpul de chilii a ars până ce s-a făcut scrum. Fără a se clinti, părintele Sebastian a ales să doarmă în acea iarnă într-o rulotă, numai pentru a nu fi părăsită, iarăşi, Sihăstria. Au primit apoi ascultarea de a cârmui locaşul cel nou şi monahi mai în putere: părintele Gherasim, egumen timp de mai bine de un an, şi apoi părintele Nectarie, stareţ la Sihăstria, iată, de peste 15 ani. Odată cu ei, şi fraţi noi, şi credincioşi mai mulţi. Pentru ei, pentru credincioşi, biserica veche era neîndestulătoare, mai ales în duminici şi marile sărbători. S-a înălţat, aşadar o nouă biserică, mult mai încăpătoare, acum în întregime pictată pe interior, pusă şi ea sub ocrotirea Maicii Domnului: hramul ei este Izvorul Tămăduirii (vineri, în săptămâna luminată), alături de cel al Cuviosului Serafim din Sarov (pe care-l cinstim pe 2 ianuarie şi pe 19 iulie).

În bună tradiţie monahală, la îndemnul IPS Părinte Arhiepiscop Pimen s-a rânduit apoi şi o casă de îngrijire a bătrânilor, plănuindu-se astăzi şi un aşezământ mai mare pentru îngrijirea celor singuri şi în neputinţă. 

Părinţii şi fraţii nou veniţi au adus, fiecare, darurile lor în slujba Domnului: unii pictează icoane, alţii cântă sau stau înaintea oamenilor, ascultându-le durerile, unii ţin cu vrednicie dalta pentru a lucra lemnul catapetesmei ori al stranelor din biserici, alţii înfrumuseţează biserica ori îi primesc la masă pe pelerini. Sunt şi cei mai puţin văzuţi, care se ostenesc la câmp ori în gospodărie, sau alţii care sunt nevoiţi să iasă des din mănăstire, pentru cele cerute de legile omeneşti ale administraţiei. Tineri majoritatea dintre noi, poate nu ştim totdeauna să punem stavile cuminţi entuziasmului; am vrea să facem şi asta şi aceea, să putem ţine şi rânduiala străveche a slujbelor şi să terminăm în grabă zidirile; să fie prezentă mănăstirea pe reţeaua de internet şi să nu uităm de conectarea deasă cu Domnul; să păstrăm sobrietatea în întâlnirile cu semenii şi să ne deschidem bucuroşi celor mai puţini familiari cu ale credinţei.

Dincolo de toate, suntem pe deplin conştienţi că oamenii ajung la Sihăstria Putnei pentru ceva mult mai adânc. Puterea, îmbărbătarea şi liniştea pe care o simt vin dincolo de ceea ce facem noi; duhul părinţilor sihaştri s-a imprimat în piatra şi în văzduhul acestui loc ocrotit de Maica Domnului. De aceea, de fiecare dată când vin, oamenii nu uită să urce la biserica de sus, biserica-mamă, pentru a se închina icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni şi a cinsti după cuviinţă moaştele Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan. Şi mulţi doresc să exprime într-un mod cât mai concret recunoştinţa lor; căci dacă Poiana Sihăstriei pulsează astăzi de viaţă, aceasta s-a realizat împreună-gândind şi împreună-lucrând părinţi şi oameni de bine.

O cărare bătătorită

Dacă fiecare este unic în ochii Domnului, cu aspiraţiile lui, cu chemările lui, cu împlinirile lui, apoi există tot atâtea cărări câte persoane sunt pe pământ. Dar oare nu de atâtea ori simţim că există şi o cărare spre care converg toate celelalte şi că aceasta se îndreaptă în sus? Această cărare a fost bătătorită, cu răbdare, de cei care i-au plăcut Domnului prin viaţa lor şi I-au odihnit inima, împlinind voia Lui cea bună. Cuvioşii Părinţi Sila, Paisie şi Natan din Sihăstria Putnei au luat-o înaintea noastră pe această cărare şi ne cheamă, de la capătul ei, să nu şovăim. În aşteptarea scrierii lor în calendarul credinţei şi al evlaviei creştine, după urmarea câtorva paşi statorniciţi de rânduiala Bisericii, ei ni se înfăţişează în chipul lor luminat şi cuminte de părinţi pururi iubitori de fii.

Da, cărarea spre Sus face mai întâi un ocoliş prin cele dinlăuntru! Nu e chiar lesne să ajungi acolo; sau dacă ajungi, e posibil să nu găseşti ceva uşor de primit. Şi atunci simţi nevoia unui toiag de sprijin în această călătorie, pe care toiag poţi să-l găseşti într-un om, într-un loc, într-o rânduială...

Poiana Sihăstriei este un luminiş larg şi luminos. Aşa cum ne străduim să ne fie şi inimile pentru cei ce ne calcă pragul. (Arhim. Damaschin Luchian - Mănăstirea Sihăstria Putnei)