Părintele Justin Pârvu şi satul românesc

Pe 10 februarie 2019 se împlinesc 100 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai cunoscuţi duhovnici români, părintele arhimandrit Justin Pârvu. Aşadar, după Centenarul Marii Uniri, urmează îndată Centenarul Justin Pârvu.

Destinele sfinţiei sale s-au împletit cu destinele neamului. Bucuriile şi urcuşurile României Mari au fost şi ale sfinţiei sale, iar suferinţele, jertfele şi sfâşierile ţării l-au durut până în străfundul sufletului. A străbătut veacul, formându-se duhovniceşte şi intelectual în atmosfera de mare efervescenţă de după războiul de reîntregire, mergând pe front în al Doilea Război ca preot militar, dorind a nu se ştirbi hotarele „de la Nistru până la Tisa”, suferind martiriul închisorilor din prima parte a epocii comuniste, zidind biserica din sufletele românilor în plină perioadă de ateism şi, apoi, pe înălţimile Carpaţilor, înălţând Sfântă Mănăstire ca să înţeleagă întreg neamul românesc că este destinat urcuşului pe culmile desăvârşirii doar prin cruce şi jertfă.

„Mama este numele sfinţeniei”

Centenarul naşterii părintelui Justin se suprapune cu Anul omagial al satului românesc. O simbioză providenţială! Întâi de toate, părintele s-a născut într-un sat, ca toate satele româneşti de acum 100 de ani. Satul se numea atunci Brânzeni, apoi Coroiu, iar mai târziu Petru Vodă, după numele trecătorii montane spre zona Neamţului.

Sfinţia sa s-a mândrit cu originea sa rurală şi a avut un cult pentru satul natal şi oamenii acestuia: „M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase şi am fost educat într-un duh de evlavie... Dacă viaţa noastră în general este legată de cei doi părinţi, apoi mama este numele sfinţeniei, şi chiar lumea asta este făcută din sângele şi plămădeala trupului şi sufletului ei”.

La vârsta senectuţii, părintele îşi amintea cu nostalgie de copilăria sa în vatra satului, vrând parcă să-l întreacă pe inegalabilul povestitor humuleştean Ioan Creangă spunând: „Multe năzdrăvănii am mai făcut, că şi Creangă s-ar minuna de istorisirile mele”. Îşi aminteşte de lumea satului şi de atmosfera nevinovatei copilării, un adevărat illo tempore, ca în paradisul primordial: „Când trec cu maşina pe lângă locurile acestea în care am copilărit, îmi amintesc de toate năzdrăvăniile mele, încât fiecare metru pătrat e o poveste întreagă. Pârâul acesta de aici, cu bogăţia lui, e nemaipomenit! Şi câte minunăţii ale copilăriei mele se tăinuesc în undele lui... Mergeam pe sub cetina brazilor pe un fir de cărăruie şi intram până la jumătate în apă. Era o minune, era plin de păstrăvi. Erau ei iuţi, dar şi noi eram ageri şi oricât de iute se strecurau, tot prindeam măcar unu-doi de fiecare”.

Locul unde se întâlneşte cerul cu pământul

Legătura indisolubilă cu satul natal este atât de puternică, încât doar aici se poate spune cu adevărat că eşti acasă, deoarece aici sunt rădăcinile înfipte în adânc de istorie şi în fiinţa neamului: „Deslipit acum de starea asta materială, pot spune că acasă este locul unde m-am născut, am crescut şi s-au legat de mine toate amintirile... Toate locurile acestea (natale) pentru mine sunt ţara mea. Toate gardurile pe care le-am sărit eu la moşul meu şi m-am dus la părul cu pere pădureţe şi din care am căzut prin acoperiş în bordeiul dedesupt...! Ei bine, toate astea se leagă de viaţa mea. Cele făcute nu se mai pot desface şi cele întâmplate nu se pot întoarce, oamenii cunoscuţi în copilărie nu-i poţi uita nici la bătrâneţe şi locurile dintâi sunt cele care îţi rămân în suflet, te fac să le cauţi toată viaţa, indiferent unde ajungi”.

Satul românesc a avut ca centru al întregii vieţi spirituale Biserica, un adevărat axis mundi, după expresia lui Mircea Eliade, în care se întâlneşte cerul cu pământul, îngerii şi sfinţii cu oamenii, oamenii între ei, dar şi vii cu morţii. Un univers întreg. În jurul sfântului locaş gravita toată viaţa comunităţii, doarece sfintele sărbători îşi au obârşia în cuvântul psalmistului: „Tocmiţi sărbătoare cu ramuri umbroase până la coarnele altarului” (Psalmul 117, 27).

„Duminica, plecam cu mama la biserică şi biserica era plină de majoritatea copiilor din sat. La Liturghie nu încăpeam în clopotniţă, o clopotniţă joasă, strâmtă. Coboram de acolo..., se cânta un Tatăl nostru de se închipuia că se ridică plafonul cu tot cu biserică. Ei bine, dragii mei, asta era forţa rugăciunii de altădată. De aceea şi vremurile frumoase pe care le-am trăit: toamna era toamnă, iarna era iarnă, primăvara primăvară, vara era vară. Harul lui Dumnezeu era asupra noastră datorită acestei nevinovăţii copilăreşti...”, îşi amintea părintele.

„Satul şi Biserica au emancipat România”

Într-un alt context, rememora cu nostalgie amestecată cu bucurie despre locul bisericii şi al sărbătorii în satul românesc în frumoasa vârstă a copilăriei: „Creştinul de mic era învăţat să se deprindă cu obiceiurile şi sărăbătorile creştine. Păi, numai de Paşti cât interes era! Îmi amintesc cum trebuia să ne pregătim costumele de Paşti. Trebuia să începem cusutul modelelor pe costume din pânză de bumbac curat, încă de la începutul Postului. Era jos, la baza costumului, o lăţime de 10 cm care trebuia cusută şi ornamentată frumos. Apoi erau şi brâiele acestea frumoase, în tricolor şi toţi copiii aşteptam să umplem bisericile de Paşti cu noile noastre veşminte”.

Despre rolul bisericii şi comunităţii parohiale sau săteşti, părintele Justin a dat următoarea mărturie, citându-l pe cel mai mare istoric al românilor: „Nicolae Iorga spunea că satul şi Biserica au emancipat România, una i-a dat dimensiunea civilizaţiei umane, cealaltă i-a dat dimensiunea sacrului, iar popoarele care au sacralitatea în fiinţa lor au şi destin, au şi loc în istorie”. Satul, familia şi Biserica, la care se adaugă şi şcoala, în gândirea şi trăirea părintelui Justin, sunt stâlpii pe care se sprijină formarea individuală a persoanei umane, dar şi a neamului. Sunt valori unice, inestimabile şi inconfundabile pe care sfinţia sa le-a preţuit ca pe nişte bunuri sacre şi la care făcea referire în amintirile, interviurile şi povăţuirile sale date credincioşilor. Constituie matricea dăinuirii noastre româneşti şi creştineşti cu cele două dimensiuni: orizontală şi verticală.

Dimensiunea orizontală constă în faptul că în satul românesc şi parohia respectivă, omul este legat indisolubil de semenii săi într-o simbioză şi unitate întreolaltă cu toată suflarea, de la mic la mare, de la tânăr la vârstnic, cu toţii într-un prezent continuu, într-o solidaritate umană şi la bine şi la rău, şi la botez şi la nuntă, şi la înmormântare, dar, în acelaşi timp, într-o comuniune şi cu trecutul, cu moşii şi strămoşii, care odihnesc sub cruce şi sub glie, cum zice poetul, dar şi cu responsabilitate pentru viitorul neamului prin naşterea şi creşterea pruncilor în frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni (Luca 18, 2). „Pe atunci, când se făcea o nuntă în sat, toţi plecau acolo, lăsând carele pustii, acasă rămânând doar copiii”, îşi aminteşte părintele. În această dimensiune şi-a desfăşurat existenţa satul românesc de-a lungul istoriei, căci pe bună dreptate „veşnicia s-a născut la sat”, după zicerea binecunoscută a lui Lucian Blaga.

„Dacă n-aş fi avut copilăria asta frumoasă, n-aş fi ajuns la 87 de ani”

La aceasta se adaugă dimensiunea verticală, adică raportarea individului, a familiei şi a satului ca entitate social-comunitară şi parohială la Dumnezeul cel bun, absolut şi veşnic. Străbunii noştri în înţelepciunea lor curată nu s-au raportat la ideologii sociale, politice sau progresiste născocite de oameni, ci s-au raportat în mod concret la Cuvântul Evangheliei şi la învăţătura ortodoxă, însuşită ca „legea noastră”.

Aceste două dimensiuni, verticală şi orizontală, constituie semnul întru care este binecuvântat neamul nostru românesc, dar şi crucea răstignirii noastre în istorie. În acest sens, părintele mărturiseşte peste ani: „Eu, dacă n-aş fi avut copilăria asta frumoasă de care v-am povestit, şi care a fost singura perioadă tihnită din viaţa mea, n-aş fi ajuns la 87 de ani. Aceasta m-a ajutat în toate împrejurările grele de rezistenţă. Pentru mine au contat casa unde m-am născut şi unde s-au legat de mine atâtea amintiri, au contat oamenii copilăriei mele, fetele şi feciorii lor, alături de care m-am înălţat, bătrânii satelor, mănăstirile cu duhul lor curat, toate locurile acestea dintâi pline de frumuseţe care se leagă de începutul vieţii mele, încât nu le pot uita nici acum, la bătrâneţe. Mi-au rămas în suflet, ele pentru mine sunt ţara mea, neamul meu. Aici am văzut lumina zilei şi aici am observat cum trăiau oamenii cu frica lui Dumnezeu şi cu lumina în suflet. Din fetele şi feciorii lor au crescut oameni frumoşi la suflet, curaţi.

Aici am văzut respectul tradiţiei creştine şi al valorilor neamului. Că tradiţia aceasta creştină e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică care te ţine vertical şi demn, în stare să rezişti la loviturile prezentului şi viitorului; vorba cântecului: «De eşti bogat sau eşti sărac, de ţi-e uşor sau ţi-este greu/ Popor român, acum şi-n veac, tu să rămâi cu Dumnezeu.../ Fiorul absolut ne-a străbătut... Multe-am pierdut, dar demnitatea niciodată-n veac!». Pentru că dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum poţi să te mai consideri om cu destin?”.

Preotul, ca slujitor al lui Dumnezeu şi păstor al credincioşilor, în satul românesc din vremea copilăriei părintelui, dar şi astăzi de altfel, avea un rol mai presus de orice altă persoană sau instituţie. El era părintele duhovnicesc al tuturor, dar şi profesorul, sfătuitorul, doctorul, „făcându-se tuturor toate” (I Corinteni 9, 22), după nevoia deosebită a fiecăruia. Bunăoară, preotul Ioan Petrescu din vremea copilăriei părintelui Justin a avut o influenţă deosebită asupra formării sale morale, spirituale şi culturale, dar şi asupra tuturor enoriaşilor, rămânând în conştiinţa satului ca unul dintre cei mai vrednici slujitori ai altarului de pe aceste meleaguri. El a restaurat toată biserica din sat, a făcut clădirea şcolii şi casa parohială, a fost primul profesor al copiilor de aici, a înfiinţat o cooperativă de credit pentru ajutorul material al gospodăriei ţărăneşti. Despre vremurile acelea, părintele îşi aminteşte: „Când eram noi mici, ne ţineam după preot toată şcoala, nici câinii nu mai stăteau în sat de frica noastră. Mergeam din casă în casă cu părintele şi el, săracuâ, trebuia să intre primul şi să iasă ultimul din casă, că dacă ne lăsa singuri... răsturnam şi masa...”.
„Costumul naţional era haina de bază, la biserică, la şcoală, totdeauna trebuia să fie curat, călcat”

În această minunată icoană a copilăriei creştine din ţinuturile natale, scoate în evidenţă, în egală măsură, alături de preot, şi chipul învăţătorului satului şi cel al dascălului bisericii, care au avut dintotdeauna un rol important în viaţa satului. Părintele îşi aminteşte cum în copilărie aceştia, umăr la umăr şi într-o inimă şi un cuget, erau reperele şi factorii care contribuiau esenţial la o educaţie creştină plenară şi perenă şi erau cu toţii cinstitori ai rânduielilor bisericeşti. Iată atmosfera de la începutul Postului Mare, descrisă de el la anii senectuţii: „Mergeam cu toţii la biserică şi acolo cântam împreună cu dascălii şi cu învăţătorii, făceam deslegarea de post pentru spovedanie, apoi urma şi spovedania încât ni se dădea în primele două săptămâni ale Postului şi canon ce aveam de făcut pentru ispăşirea greşelilor şi păcatelor noastre. Ne dădea câte 500 de metanii cam în tot Postul, pentru cele patru sute sau poate şase sute de pozne pe care le făceam. Şi apoi ne apropiam cu cutremur şi cu frică de marea sărbătoare a Învierii Domnului. Nu mai spun câtă grijă aveam în timpul Postului Mare, când ni se preda la lecţie despre Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Bineînţeles că din atmosfera satului făcea parte şi şcoala. Pe atunci erau doi învăţători, soţ şi soţie, care au educat pentru multe decenii toate generaţiile de copii din satul natal al părintelui. Bucuria începutului de an şcolar o simte şi la anii bătrâneţilor: „Eu şi acum simt o bucurie când vine luna septembrie. Era eveniment mare, măi. Mergeau mamele cu noi la şcoală, de-abia aşteptam să ne găsim cu ceilalţi colegi. Ne-ntâlnim cu toţii. Se făcea Te Deum. Venea tot satul, chiar şi cei ce nu aveau copii. Începea anul, parcă era la Universitatea din Iaşi! Era o frumuseţe mare, îi vedeau pe toţi îmbrăcaţi naţional. Aveam nişte brâie din acelea tricolor, le legam în stânga şi franjurile atârnau frumos. Fetiţele erau cu catrinţe, aveau şi ele brâie cu franjuri, legate în dreapta. Cămăşile erau cu mâneci largi şi cu diferite modele brodate frumos. Costumul naţional era haina de bază, la biserică, la şcoală, totdeauna trebuia să fie curat, călcat. Şi să ştiţi că nu era simplu de întreţinut... Dimineaţa când mă pregătea mama, mai vedeam ce nu-i bine şi apoi mă învârteam în jurul ei până mă aranja cum trebuie. Era cinstea mamei să iasă copilul curat, aranjat. Mă pregătea mama ca pe soldat ce iese în permisie”.

Părintele, cu umorul specific, a povestit asemenea lui Creangă despre modul cum se făcea şcoala pe atunci, despre notele primite, despre corvezile făcute familiei de învăţători, despre „metodele pedagogice” existente pe vremea aceea: „Cea mai mare durere era la ora de aritmetică. Linia era în funcţie. Dacă greşeai: întinde palma! Ce cifră greşeai, atâtea linii (lovituri la palmă) primeai. Se făceau palmele roşii. Îi lua profesorul aşa pe sărite, cine i se părea lui că nu-i prea atent, că nu-l impresionează pe elev ceea ce făcea el acolo... Treci colea că te impresionez eu! Dar se făcea carte, uita-aşa, cu patru - cinci clase, de îţi conducea o comună!”. Despre buna-cuviinţă, respectul şi rânduiala pe care le-a învăţat la şcoala din sat, la împlinirea vârstei de 90 de ani, părintele Justin cu duioşie în suflet, conchide: „De aceea astăzi dacă am privit şi privesc în urmă şi mă gândesc la tot ceea ce a fost frumos: anii copilăriei când eram la şcoală câte 120 de copii, când ne despărţeam noi frumos în două rânduri, unul care mergea în nordul satului şi altul care mergea în sudul satului... Şir de copii şi frumoşi şi voioşi, care când ne întâlneam cu un bătrân: «Bună ziua!», «Bună seara!», când întâlneam preotul, scoteam pălăriuţele: «Sărut mâna, părinte!»”.

Icoanele vii

Părintele Justin a preţuit în mod deosebit pe bătrânii satului ce au constituit adevărate modele şi repere morale. Tăria credinţei acestora o vedea în faptul că străbunii din acest sat au venit din Ardeal, după Decretul împărătesei Maria Tereza şi aplicat de generalul Bucow, care s-au lipsit de toate cele pământeşti pentru salvarea credinţei ortodoxe. Sfinţia sa a considerat aceasta ca pe o jertfă şi o atitudine mărturisitoare: „După 1700 au venit aici ardelenii care au refuzat uniaţia şi s-au aşezat pe Valea Bistriţei, venind până aproape de schit (Schitul Călugăreni), iar călugării au fost nevoiţi să se retragă în lavra de la Neamţ”.

Întrucât străbunii şi întemeietorii satului au fost oameni de o credinţă jertfelnică, şi urmaşii lor păstrează până astăzi cu tărie „taina credinţei în cuget curat” (I Timotei 3, 9). Acei bătrâni pe care i-a cunoscut la vârsta copilăriei au constituit icoane vii pentru părintele Justin şi el i-a preţuit într-un mod special, păstrându-le amintirea şi pomenindu-i cu evlavie. Iată ce spune despre unchiul său, un model de viaţă, cât o icoană sfântă: „Când mama ne scula pe noi: «Hai, măi băieţi, la şcoală, hai la biserică, că e târziu, au bătut clopotele a doua oară», întrebam: «Dar moş Ion a plecat?». «E dus de mult!». Atunci săream ca arşi şi ne îmbrăcam să mergem la biserică. Un singur om într-un sat era ca un val de fericire, de bucurie pentru toată lumea. Dacă ar mai fi mulţi moşi Ioni într-un sat, câte nu s-ar putea face! Nouă nu ne trebuie la ora actuală altceva decât modelele de viaţă ca să ne îndrume”.

O altă dimensiune a satului românesc de pe vremea copilăriei sale, dar, de altfel, şi de astăzi, este legătura duhovnicească cu mănăstirile din zonă. Numele de Călugăreni al localităţii din care făcea parte şi satul natal al părintelui Justin este legat aşadar de trecutul istoric, desfăşurat în strânsă legătură cu viaţa mănăstirilor şi a monahilor din jur. O împletire atât de firească, încât ţăranul mirean ducea o viaţă cucernică, trăind în frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, în comuniune cu toţi membrii comunităţii săteşti, ca într-o reală obşte monahală. Monahul în relaţie cu satul, deci cu lumea din afara mănăstirii sau a chiliei, se simţea misionar şi apostol, aşa cum a fost în general monahismul românesc. O simbioză fericită, unică în Ortodoxie, generatoare de viaţă duhovnicească pentru cler, cinul monahal şi poporul dreptcredincios. Părintele îşi aduce aminte de pelerinajele pe care părinţii şi consătenii le făceau la mănăstirile din preajmă: „Cu mama - la două, trei săptămâni - trebuia să mergem la mănăstirile din preajmă. Fie că mergeam la Durău, fie la Secu sau Sihăstria. Şi acolo - mama avea duhovnic la care se spovedea - trebuia să mă spovedesc şi eu... Până la Durău erau vreo şaptesprezece kilometri. Ca să mergi de la noi, de pe Largu, treceai de vreo douăzeci de ori pârâul ăsta. Nu erau poduri, şosele. Mă lua mama în spate de mă trecea pârâul. Iar mă lăsa jos, iar mă lua... Unde era mai mic, treceam desculţ prin pârâu şi haida-haida!”.

Gânduri la ieşirea din închisoare

Părintele istoriseşte nu doar despre pelerinajele la mănăstirile din zonă şi despre legătura strânsă cu părinţii îmbunătăţiţi de aici, ci şi despre lucrarea misionară a unor părinţi din Mănăstirea Neamţ care făceau misiune prin colportaj de cărţi bisericeşti, în special cu Vieţile Sfinţilor şi care adesea poposeau să înnopteze în casa părintească a copilului Iosif, căci acesta era numele său de botez. Prezenţa acestor părinţi misionari a avut o influenţă deosebită asupra consătenilor şi asupra sa în mod direct. Părintele spune că de la Mănăstirea Neamţ veneau peste Petru Vodă „părintele Marcu şi fraţii Eufrosin şi Silvestru Urmă, care tipăreau multe cărţi pe care le împărţeau gratuit. Iar bătrânii noştri se adunau duminicile şi în sărbători şi citeau aceste cărţi, unul citea şi ceilalţi ascultau, dar ascultau cu multă evlavie... se făcea cruce la momentele potrivite şi aşa îşi petreceau o jumătate de zi. Aşa că foarte mult au folosit aceşti călugări de la Mănăstirea Neamţu, şi toată valea Bistriţei este numai urma lor. O călătorie ca aceasta dura vreo două săptămâni. Când părintele Marcu, Dumnezeu să-l ierte, se întorcea, ne povestea câte ceva, începând de cu seara până noaptea târziu, şi în jurul lui se adunau acolo mai mulţi credincioşi, îndeosebi prin posturi... Bunicile torceau, împleteau şi părintele povestea... Iar noi, copiii, ciuleam urechile şi prindeam tot ce spuneau ei despre viaţa aceasta duhovnicească a mănăstirilor, era o mare bucurie pentru noi, că ne molipseam de la bucuria celor mari... Şi aşa prin jertfa lor, călugării aceştia au încălzit această stare de lucruri...”.

Legătura puternică cu satul natal al părintelui s-a materializat şi în faptul că pe tot parcursul vieţii a visat să se retragă în munţii şi poienile colindate în copilăria sa: „După ce am ieşit din puşcărie, mă gândeam: măi, cum ar fi posibil să fac o bisericuţă acolo, undeva, să stau într-o linişte, cum ar prin zonele acestea prin care mi-am petrecut copilăria, prin poienile astea frumoase? Nu m-am despărţit niciodată de frumuseţea munţilor şi a codrilor...”. Astfel, părintele, în ultima parte a vieţii sale, a ridicat Mănăstirea Petru Vodă, iar apoi Mănăstirea Paltin.

Satul, vatra în care s-a plămădit fibra neamului

A primit de la satul natal atmosfera unei formări duhovniceşti şi, construind cele două mănăstiri, oferă satului său sprijin puternic în menţinerea şi trăirea cu intensitate puternică a aceleiaşi credinţe şi trăiri în duhul Sfintei Ortodoxii.

În asemenea dragoste de satul natal, în special, dar şi de satul românesc, în general, părintele Justin a enunţat următorul adevăr: „Satul a fost vatra în care s-a plămădit fibra neamului nostru, în sat românul a fost la el acasă. Oraşul a fost împânzit de neamuri de tot felul, dar în sat, unde şi truda a fost mai mare, a trăit românul muncind din greu, prea rar numai pentru sine”.

Această concepţie luminoasă despre sat a avut-o nu doar din experienţa proprie şi legătura vie cu satul, ci şi datorită formării sale în creuzetul cultural şi spiritual al perioadei interbelice, în care oameni de cultură dezvoltau o adevărată ştiinţă despre viaţa satului românesc. Între aceştia se numără şi Simion Mehedinţi, pomenit cu sfântă veneraţie de părintele Justin, care zice: „Satul... e unitatea de măsură a vieţii neamului. Tipică pentru noi e numai cultura săteanului, ca una care a asumat secol după secol caracteristicile esenţiale ale neamului întreg”.

În mod profetic, părintele Justin vede viitorul neamului românesc tot prin „măria sa, ţăranul român”, singurul în stare să reaşeze toate după cum a făcut-o dintotdeauna în istorie. „Şi cred că în viitor, românul va ajunge după cum a început, cu ogorul lui, în simplitatea şi sfinţenia lui. Ne vom întoarce, vrând-nevrând, la originile şi îndeletnicirile sale de la început... Ţăranul român, de altfel, nu are nevoie de alt ajutor decât de ogorul lui pe care să-l lucreze cu osteneala mâinilor lui şi sudoarea frunţii sale. Aceasta este, de altfel, şi o poruncă biblică, nu?”

Aşadar, Centenarul naşterii părintelui Justin Pârvu şi Anul omagial al satului românesc se întâlnesc sub semnul demnităţii desăvârşite şi a credinţei străbune a poporului român din care face parte fiinţial şi unul şi celălalt.