Paşi spre dobândirea păcii

Poruncile lui Dumnezeu sunt mai presus de toate comorile lumii. Şi dacă le-ai câştigat înlăuntrul tău, afli pe Dumnezeu. Cel ce are grijă de Dumnezeu şi l-a făcut pe Dumnezeu vistiernic. Şi cela ce voile lui Dumnezeu le doreşte va fi călăuzit de îngerii din Cer. Cel ce se teme de păcate, fără de piedică va trece cărarea cea plină de spaimă, şi în vreme întunecoasă, lumină va afla în jurul şi înlăuntrul său. Păzeşte Domnul paşii celui ce se teme de păcate şi mila lui Dumnezeu îl ţine în clipa poticnirii. Cine crede că păcatele sale sunt mici cade în altele mai mari, şi înşeptită osândă va lua. (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 43)

***

Pacea este un dar dumnezeiesc, care se dă cu îmbelşugare celor care se împacă cu Dumnezeu şi împlinesc dumnezeieştile Sale porunci. Pacea este lumină şi de aceea fuge de păcat, care este întuneric. Un păcătos nu are pace niciodată. Nevoiţi-vă împotriva păcatului şi nu vă tulburaţi când se stârnesc patimile înlăuntrul vostru, căci atunci când în lupta împotriva lor biruiţi, ridicarea patimilor vi se face pricină de pace şi bucurie. „Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.“

Pacea şi sfinţenia sunt două condiţii necesare pentru cel ce însetează să vadă faţa lui Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijină sfinţenia.

Sfinţenia nu rămâne într-o inimă tulburată şi mânioasă. Mânia, când rămâne mult timp în suflet, duce la duşmănie şi ură împotriva aproapelui. Din această pricină trebuie să ne împăcăm îndată cu fratele nostru, ca să nu ne lipsim de harul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte inima. Cel ce este în pace cu sine însuşi este în pace şi cu aproapele său şi cu Dumnezeu. Un astfel de om este sfinţit, pentru că Însuşi Dumnezeu locuieşte înlăuntrul său. (Sfântul Nectarie al Pentapolei, Învăţături, traducere: ieroschim. Ştefan Nutescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2008, p. 22-23)

***

Sănătatea duhovnicească înseamnă gânduri curate, minte luminată şi inimă curată în care îşi fac sălaş mereu Hristos şi Maica Domnului. Multă luare aminte cu priveghere şi rugăciune ne ajută foarte mult să dobândim sănătatea sufletului. Rugăciunea este absolut necesară pentru curăţirea sufletului, iar cuminţenia, pentru păstrarea unei stări duhovniceşti bune.

Desigur, viaţa nu este o tabără de vară. Are bucurii, dar are şi mâhniri. Înainte de Înviere este Răstignirea. Loviturile încercărilor sunt absolut necesare pentru mântuirea sufletului nostru, deoarece ele luminează sufletul.

Aşa cum se întâmplă şi cu rufele. Cu cât le frecăm mai mult atunci când le spălăm, cu atât se curăţă mai bine. La fel şi cu caracatiţa, cu cât o lovim mai mult, cu atât mai mult se curăţă şi se înmoaie. Şi peştele se vede frumos când înoată în mare şi este viu, chiar şi când este în piaţă cu solzii şi măruntaiele lui, dar se face folositor numai atunci când se curăţă - deşi se urâţeşte la exterior - şi apoi se frige.

Aşa şi omul, atunci când pierde ceva lumesc, deşi pe din afară se pare că îşi pierde viaţa, viabilitatea lumească - solzii - şi se goleşte de orice are nefolositor întru sine şi „se frige“, atunci se face folositor. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 91)