Pavăză a credinţei şi adăpost pentru poveşti şi odoare

Peştera de la Sihăstria Voronei a fost construită de Părintele Ioachim, Ion Boghian - pe numele lui dinainte de călugărie, din satul Oneaga. Era călugăr la Sihăstria Voronei şi avea chilia alăturată de cea a Patriarhului Teoctist.

După Revoluţia din 1989, fiind profesoară de Religie, i-am scris Patriarhului tot ceea ce ştiam despre Părintele Ioachim, fratele bunicii mele, Maria Boghian, iar el mi-a răspuns şi mi-a transmis că faptele părintelui Ioachim sunt cunoscute şi consemnate undeva, în scrierile bisericeşti.

În timpul războiului din 1944, ruşii devastau nu doar locuinţe, poveşti de viaţă, ci şi biserici. Părintele Ioachim a avut, atunci, iniţiativa de a lua odoarele bisericii de la Sihăstria Voronei şi pe ale celei de la Vorona, în care vieţuiau călugări pe atunci, şi le-a adăpostit în peştera din apropierea mănăstirii. Apoi, venind la Oneaga, a stat de vorbă cu nepotul său, Neculai Popescu, pe care l-a găsit păscând vitele şi l-a rugat să vină să îl ajute. Itinerariul său avea să fie unul neobişnuit: trebuia să meargă pe firul râului şi să se oprească în locul în care va vedea o cămaşă agăţată într-un băţ. După ce şi-a sfârşit treburile, Neculai a plecat pe râu, spre a-şi asuma rolul său în planul Părintelui Ioachim. Odoarele au rămas aici până la încheierea războiului.

Mai târziu, şi Neculai s-a călugărit, iar toate aceste detalii de la el le ştiu - un călugăr cărunt, cu barba lungă şi albă, ca în poveşti. Mi le-a spus în drum spre peşteră - locul în care cei doi au devenit ctitori, în toată puterea cuvântului. Ajutaţi fiind şi de alţi oameni ai locului, au ridicat mai întâi şase chilii, apoi locul de închinăciune, o magazie pentru alimente, o masă lungă, mărginită de două bănci. La final, au luat odoarele celor două biserici şi le-au adăpostit aici, până la sfârşitul războiului. Demn de menţionat este şi faptul că, nu departe de biserica Sihăstriei, într-o căruţă plină cu pietre stătea un „om nebun”, iar când cineva încerca să se apropie, îi alunga - poate că făcea şi el parte din planul lor.

Au construit, apoi, o clopotniţă şi o fântână, mai ales că tatăl lui Neculai era meşter cunoscut în zonă. După ce au început să sape şi au găsit izvorul, l-au înfundat cu haine şi au consolidat fântâna din piatră, care era destul de adâncă. De aceea, la un moment dat Părintele Ioachim l-a chemat pe tatăl lui Neculai şi i-a spus să nu mai coboare, deşi lăsase acolo uneltele, fiindu-i teamă că se va surpa pământul peste el şi îl va pierde. Deşi acea groapă s-a acoperit, cu timpul, până astăzi se poate vedea o adâncitură lângă locul de închinare, care mi-a fost arătată de Neculai.

Tot el mi-a mai povestit cum, într-o seară, Părintele Ioachim l-a trimis pe un muncitor în magazia cu alimente. I-a spus să nu se teamă, din cauza şerpilor, şi să aducă toată mâncarea pe masă. „Mâncaţi mai potolit, măi, că mâine dimineaţă nu mai avem mâncare!” - le-a spus muncitorul. În acele clipe, văzând Părintele Ioachim că oamenii se sfiesc, le-a spus să nu se ridice de la masă până când nu vor fi mâncat tot. A doua zi, dimineaţă, pe când părintele îşi făcea pravila, s-au auzit dintr-odată glasuri de femei. Veniseră să le aducă turte coapte pe plită, cu ulei şi zahăr - iată puterea rugăciunii!

Părintele Ioachim, pe lângă rolul său de „stareţ”, se ocupa şi de grădina de legume. Pentru că era foarte priceput în a pune murături pentru iarnă, au venit părinţi de la Mănăstirea Cetăţuia şi l-au luat la Iaşi. După trecerea la cele veşnice a mamei mele (1987), am mers şi eu la Cetăţuia, să-l văd pe Părintele Ioachim - simţeam că am această datorie, să-l vizitez. Însă, din păcate, după doar un an, aveam să îl vizitez doar în cimitir, părintele trecând la Domnul în anul 1988.

Când s-au adus moaştele Sfântului Onufrie la Biserica Sihăstria Voronei, soborul de preoţi şi ierarhi, din care a făcut parte şi IPS Părinte Teofan, au urcat cu toţii la peşteră şi au sfinţit locul de închinăciune, iar monahul Neculai le-a povestit tuturor faptele petrecute aici de-a lungul vremii.

Am aflat, apoi, că pâmăntul pe care se află peştera aparţine Mănăstirii Popăuţi, biserica mănăstirii fiind ridicată de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, întreg ţinutul Botoşanilor fiind loc domnesc.

Toate aceste fapte ale Părintelui Ioachim mă onorează şi, în acelaşi timp, mă impresionează. De aceea, în anul 2011, prin Fundaţia „Ştefan Luchian”, a cărei preşedintă sunt, am cerut voie părintelui stareţ Ghedeon să ne permită să pictăm din nou interiorul peşterii, lucru care s-a şi întâmplat. Împreună cu doi profesori şi doi elevi am realizat acest lucru, am aşezat în Altar o Sfântă Cruce mai mare, sculptată, am adus şi covoare tradiţionale, ţesute în casă, şi am bătut în perete o placă din lemn, pentru ca toţi cei care vor ajunge aici să ştie că locul a fost construit de Părintele Ioachim din Oneaga.

Personal, l-am rugat pe arhitectul biroului judeţean, Mihai Mihăilescu, să mă însoţească până la Sihăstria Voronei, la peşteră, pentru a vedea dacă putem reconstrui locul aşa cum a fost odinioară. Mi-a spus că, din păcate, acest lucru nu este posibil, din pricina alunecărilor de teren din zonă, o eventuală soluţie fiind doar mutarea completă a peşterii mai sus, pe un platou.

Am decis să las totul întocmai, aşa cum a vrut Dumnezeu şi aşa cum se găseşte şi astăzi. Poate că ceea ce am realizat nu este de mare trăinicie, dar e tot ceea ce am putut face în momentul respectiv. Apa continuă să se scurgă pe pereţi, iar spre apus, soarele puternic va deteriora, în timp, pictura. Chiar dacă placa din lemn va putrezi şi ea, faptele Părintelui Ioachim vor rămâne, cu siguranţă, în memoria colectivă şi în scrierile bisericeşti - ca pildă adusă nouă şi urmaşilor noştri. (prof. Aglaia Corneanu, nepoată a Părintelui Ioachim şi preşedinta Fundaţiei „Ştefan Luchian” din Botoşani)