Pelerinaj în Ucraina, o încercare de a-L întâlni pe Dumnezeu

Sunt diverse feluri de a te folosi de o călătorie. De regulă,facem o distincţie clară între un pelerinaj şi o excursie. Un pelerinaj presupune o călătorie ce are drept scop închinarea la locurile sfinte, dar ţinta ultima e întâlnirea pelerinului cu Dumnezeu. Excursia seamănă mult cu pelerinajul, fără a presupune însă închinarea la locurile sfinte, pe care, totuşi, nu le exclude, deci nu înlătură nici posibilitatea întâlnirii călătorului cu Dumnezeu.

Pelerinajul în Ucraina, din 8-13 mai, organizat de Sectorul de misiune al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, a făcut cunoscut participanţilor o altă cultură, o altă tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Limba slavonă auzită la slujbe, întâlnirea cu sfinţii ce au trăit pe pământurile creştinate de cneazul sfânt Vladimir, arhitectura bisericilor grandioase, întâlnirea cu monahii, dar şi cu icoanele şi moaştele sfinţilor au înviorat sufletele pelerinilor. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „Dumnezeu este infinit, căile prin care ne apropie de El sunt, de asemenea, infinite“.

O primă cale este cea a milosteniei. La Mănăstirea Bănceni de lângă Cernăuţi, primul nostru obiectiv, am admirat cum prin virtutea milosteniei s-au ridicat case pentru orfani şi cum întreaga regiune trăieşte ajutându-i pe copiii abandonaţi.

Vizitând mănăstirile şi aflând felul cum au trăit anumiţi sfinţi locali, ni s-au conturat posibile „trasee“ de viaţă în Hristos, fiecare sfânt având modul lui unic de a-şi câştiga mântuirea. La Mănăstirea Poceaev l-am întâlnit pe Sfântul Amfilohie, un doctor ce a vindecat şi pe fiica lui Stalin, Svetlana Alilueva. Tot aici, am petrecut câteva minute într-o peşteră de 2 m2 în care, la începutul secolului XVII, s-a nevoit Sfântul Iov.

La Lavra Pecerska din Kiev ne-am închinat la peste 150 de sfinte moaşte ale unor sfinţi ce au ales să trăiască în zăvorâre, ajunând şi rugându-se aproape fără încetare. Tot aici ne-am întâlnit cu un cărturar de seamă, un nobil poliglot care s-a născut şi a crescut în Moldova noastră, Sfântul Ierarh Petru Movilă. La 1632 obţine libertatea religioasă a ortodocşilor ucraineni, iar mai târziu scrie o Mărturisire de credinţă cunoscută în întreaga Biserică Ortodoxă.

La Cernigov am aflat pe Sfântul Lavrentie, mare iubitor de muzică bisericească. Cânta de mic la vioară, iar la vârsta de 14 ani a devenit dirijorul bisericii. Mai târziu a devenit arhimandrit, învăţând „rugăciunea lui Iisus“ pe maicile de la Mănăstirea „Sfânta Treime“ din Cernigov.

Ne-am uimit şi de râvna unei tinere, care, la vârsta de 18 ani, fuge de acasă pentru a se retrage la mănăstire. Este vorba de Sfânta Elena de la Mănăstirea Florovski, care, o bună parte din viaţă, s-a îngrijit de o orfană. Sfinţii Flor şi Lavru, în cinstea cărora s-a ridicat mănăstirea, erau simpli arhitecţi din vremea împăratului Liciniu, ce dădeau toţi banii ca milostenie.

O altă tânără, Sfânta Dositeea, a preferat să trăiască într-un anonimat. Ea s-a deghizat ca bărbat pentru a sta la o mănăstire de lângă pustia Kitaev, de unde avea să sfătuiască pe viitorii monahi îmbunătăţiţi, printre care şi Sfântul Serafim de Sarov. La aceeaşi mănăstire am întâlnit pe un alt sfânt, Sfântul Teofil. Acesta a primit supranumele de „nebun pentru Hristos“  pentru că umbla murdar şi zrenţuros, încălţat într-un picior cu o opincă şi cu o cizmă ferfeniţă în celălalt, petrecând ziua într-o livadă de lângă Kiatev şi respingând pe curioşii ce doreau să-l întâlnească.

Croaziera de pe râul Nipru, unde grupul a cântat „Cui nu-i place dragostea“ unor străini, vizita metroului din Kiev decorat cu mozaicuri bizantinem precum şi agapele din pauzele de pe traseu ne-au dăruit momente de bucurie, de cunoaştere, dar şi de comuniune pe care nu le vom uita uşor.

În ultima zi a pelerinajului ne-am întrebat cu toţii: care drum ar fi potrivit pentru fiecare dintre noi? Ce mod de a-L slăvi pe Dumnezeu am putea trăi? Darurile sunt împărţite. (Emilian Donisanu - ATOR Iaşi)