Pelerinaj pentru recăpătarea memoriei neamului românesc

Lagărul de la Piteşti: kilometrul zero al terorii comuniste. Aici a avut loc unul dintre cele mai terifiante episoade din istoria umanităţii; aici a început experimentul reeducării deţinuţilor politici în România. De ce? Pentru a crea aşa-zisul „om nou“, care să trăiască într-un sistem de valori răsturnat, fără Dumnezeu, un om amnezic din punct de vedere creştin şi istoric.

Am fost uimit cu câtă abilitate au răsturnat comuniştii, sub „inspiraţia“ satanei, tot ce este sfânt şi valoros în creştinism şi în viaţa românului. „Credinţa era ultimul resort al rezistenţei noastre sufleteşti. Cu o insistenţă diabolică eram întrebaţi: «Mai crezi în Dumnezeu?» Iar la răspunsul nostru afirmativ, demonii înfuriaţi începeau iar bătăile şi torturile... Tot ce era pentru noi mai sfânt, în mintea bolnavă a torţionarilor devenea prilej de blasfemie“, mărturiseşte Nicolae Purcărea, unul dintre cei ce au suferit prigoana sistemului comunist.

M-am gândit în timp ce mergeam prin fostele celule ale închisorii, de ce este important ca eu să aflu toate acestea acum, la 26 de ani de la revoluţie? Pentru ce am nevoie să ştiu toate acestea? Cred, aşa cum ne spunea şi părintele Moise Iorgovanu, că prin cunoaşterea tristelor evenimente ne recăpătăm memoria neamului, că facem un exerciţiu de a conştientiza şi înţelege trecutul pentru a-l putea depăşi. Şi, totodată, este necesar ca eu să înţeleg, dincolo de realitatea istorică, pe cea duhovnicească, căci ce s-a întâmplat în aceste închisori nu are logică, nu poate fi explicat decât ca manifestare a puterilor întunericului. Dar întunericul nu a biruit şi nu va birui căci Hristos a înviat, omorând moartea şi întunericul. Pe locul unde acum un sfert de veac oamenii erau bătuţi ca să renunţe la tot ce era frumos în ei, astăzi se slujeşte Sfânta Liturghie. Unde podeaua era spălată de sângele deţinuţilor, astăzi sunt spălate greşelile oamenilor prin Trupul şi Sângele lui Hristos. Asta îmi dă speranţă. Chiar dacă experimentul Piteşti a distrus destine şi poate fi considerat o bătălie câştigată a celui rău, faptul că acum în acelaşi loc se slujeşte Taina Euharistiei, ne încredinţează că războiul nu va avea acelaşi deznodământ, că binele va învinge. Curaj îmi dă şi faptul că, dintre cei care au căzut la Piteşti, mulţi s-au ridicat şi au ajuns mai buni decât înainte. Deţinuţii au reuşit să dea un sens suferinţei absurde şi să o transfigureze. Un exemplu cunoscut este părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care, deşi a căzut sub tortură, şi-a revenit şi a întors soarta unui proces spunând adevărul cu riscul de a mai suferi trei ani de temniţă într-o celulă sub pământ.

Aşadar, ceea ce s-a întâmplat la Piteşti şi în celelalte lagăre comuniste este o moştenire din care putem învăţa şi jetfa, şi demnitatea şi mărturisirea. Această moştenire, odată aflată, responsabilizează şi cere să fie transmisă mai departe. (Andrei Grosu, ATOR Iaşi)