Preotul Constantin Grancea, „mărturisitor al credinţei în perioada regimului comunist“

Cultul eroilor şi al martirilor înseamnă cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa pentru credinţă, ţară şi demnitate. Martirii şi eroii sunt legaţi de ideea de jertfă, în care Biserica, prin slujitorii ei, a fost profund implicată. Biserica Ortodoxă are mărturii de sacrificiu personal al preoţilor care au fost hărţuiţi, cercetaţi, arestaţi, primind ani grei de închisoare şi muncă silnică, unii plătind cu viaţa pentru faptul că nu au renunţat la Dumnezeu şi au refuzat să facă actul trădării. Sute de martiri mărturisitori ai credinţei strămoşeşti şi-au purtat cu demnitate şi curaj crucea pe „Dealul Golgotei“ închisorilor comuniste. „Printre aceştia se numără şi preotul Constantin Grancea.“1

Preotul Constantin Grancea s-a născut la 4 martie 1909, într-o familie creştină cu 7 fraţi, în comuna Fălciu - Iaşi (în actualul judeţ Vaslui). Studiile primare le face la Fălciu şi Huşi, „continuând la Chişinău, unde studiază Teologia şi Filologia, devenind un bun teolog, dar şi cunoscător a patru limbi: latină, rusă, franceză şi germană“2.

Biserica şi Armata au fost cele două instituţii fundamentale de-a lungul istoriei la români. Prin ele a dăinuit neamul, Statul s-a plămădit şi a rezistat tuturor vitregiilor vremii. Biserica, prin slujitorii ei, a participat alături de Armată pe câmpurile de luptă. Preotul Constantin Grancea, însufleţit de sentimentul datoriei, la solicitarea sa adresată Inspectoratului Cercului militar Iaşi, este admis, se „prezintă la unitate în ziua de 31 iulie 1941 şi devine confesorul Regimentului 16 Dorobanţi, cu rang de căpitan, conform raportului nr. 20/1941 din 6 septembrie“3.

Cu devotament şi dragoste faţă de menirea sa, îşi îndeplineşte misiunea sacerdotală faţă de soldaţi, îmbărbătând, mângâind şi oficiind Sfintele Taine şi ierurgii atât pentru soldaţi, cât şi pentru credincioşii localnici din locurile prin care trecea frontul. După terminarea războiului, începe prigoana împotriva preoţilor, mai ales împotriva celor care au luptat pe frontul de răsărit pentru eliberarea Basarabiei. Noul regim politic care se instaurase în România nu putea tolera prezenţa preoţilor alături de soldaţi. O parte dintre preoţi au fost urmăriţi, judecaţi ca şi „criminali de război“, alţii scoşi din rândul clerului. „Prin decretul numărul 177 din 3 august 1948 au desfiinţat instituţia clerului militar, preoţii militari fiind trecuţi în rezervă, ulterior fiind scoşi din evidenţele militare.“5

Vrednicul de pomenire, Episcopul de Huşi, Grigore Leu (27 iulie 1940-1 martie 1949), din dragoste de neam şi libertate, crezând în idealurile sale, a fost ocrotitorul atât al preoţilor din eparhie, cât şi a preoţilor refugiaţi din Basarabia, oferindu-le cazare în palatul episcopal. „La 1 februarie 1949 a fost desfiinţată Episcopia“6, episcopul având un sfârşit tragic“7.

Înainte de anii 1950 erau suspectaţi preoţii care au activat în „Uniunea Democratică a Preoţilor“. Au fost urmăriţi îndeaproape şi preoţii ortodocşi din apropierea Huşilor: pr. Anton I., pr. Popescu I., pr. Vasile Profir, pr. Constantin Grancea, pr. Leon Istrate din Lunca Banului, pr. Grigore Lupaşcu din Olteneşti, pr. Dumitru şi Mihai Lapteş, pr. Stelian Hulub, pr. Gh. Aliuş de la Catredala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“.8 Alţii au fost condamnaţi politic, precum „pr. Mina Dobzeu, arestat de trei ori9, pr. Ioan I., pr. Cozma I., pr. Chirilă I.

După terminarea celui de- al Doilea Război Mondial, pr. căpitan Constantin Grancea a fost trecut în rezervă şi numit preot de parohie. Cu aceeaşi îndârjire, din dragoste de ţară, credinţă, neam şi libertate, crezând ferm în convingerile sale, a căutat să salveze valorile credinţei, ce nu erau pe placul noului regim, ce urmărea dezrădăcinarea credinţei şi impunerea ateismului, fiind arestat şi întemniţat în perioada „3 septembrie 1951-8 mai 1958“.10 Perioada de detenţie de aproape şapte ani o execută la Canal şi la Aiud, cunoscând, alături de ceilalţi preoţi şi deţinuţi, ororile reeducării ateiste, conştient fiind că Hristos Mântuitorul, Cel în Care crede şi pe Care nu L-a trădat, îl va întări şi mângâia în suferinţe, fiind încredinţat că Dumnezeu va dirija tot răul spre binele omenirii. Convingerile sale vor deveni realitate odată cu anul 1989, păstrându-se lanţul neîntrerupt al valorilor creştin-ortodoxe ale neamului românesc.

După eliberare, a slujit în parohiile: „Brădeşti, Dobrina, Bârlad, Perieni, Zorleni, Bereasca - Vaslui, 23 August, Vaslui“11. În anul 1962 activează la „Parohia Pogăneşti - Huşi“12.

Urmărit şi hăituit după eliberare, mutat la mai multe parohii, se transferă la cerere în Mitropolia Munteniei, fiind apreciat de către Patriarhul Justinian pentru pregătirea intelectuală şi diplomatică. Va fi numit la Parohia Căţelu, unde slujeşte până la pensionare. Trece la cele veşnice la data de 13 ianuarie 1995, fiind înmormântat în cimitirul parohiei, în cavoul familiei, unde se odihnesc, în nădejdea învierii, prezbitera Sevestita, fiul Constantin şi fiica Klamisa.

Este important să subliniem faptul că, pe lângă lipsurile şi neajunsurile părintelui Constantin Grancea din timpul războiului, la care se adaugă şi cele din timpul arestării, cât şi cele din închisoare, acesta a căutat cu îndârjire să transmită credinţa creştin-ortodoxă generaţiei tinere.

Rămâne un preot intelectual cu preocupări creştine, complet ancorat în frământările culturale şi religioase, chiar politice ale epocii, atât cât s-a putut sub libertatea regimului comunist, înscriindu-se pe răbojul pomelnicului eroilor şi martirilor din comuna Fălciu - Vaslui, unde s-a născut şi a copilărit. (Pr. Ioan Petru, Parohia Fălciu II)