„Să devin ortodoxă a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţă“

O seară de poveste la ASCOR cu Maria din Chile şi David din Guatemala, doi tineri veniţi în România de peste mări şi ţări. Doi tineri deveniţi creştin-ortodocşi şi de-ai noştri. Iubesc România chiar dacă adaptarea pe plaiurile noastre mioritice nu este fără provocări. Şi noi suntem de-ai lor căci ne sunt dragi. Creştinii sunt aceiaşi pretutindeni.

După ce s-a convertit la Ortodoxie, Maria a simţit că ceva în viaţa ei s-a schimbat. A început să zâmbească mai des. A început să picteze şi a încercat să picteze icoane. A realizat că icoana este sufletul omului aşezat în culori pe lemn sau pe alt material. Să fii iconar presupune multă răbdare, ne-a spus. La început a lăsat multe icoane neterminate şi s-a întrebat de ce. Din lipsa răbdării? Dintr-un alt motiv? Să pictezi icoane este o lucrare duhovnicească, este o lucrare ce pune în mişcare nu doar mâna, ci şi ochiul din afară şi pe cel dinlăuntru, şi mintea şi sufletul. Toate se metamorfozează.

David din Guatemala a devenit ortodox în urma întâlnirii cu părintele Justin Pârvu. S-a căsătorit apoi cu o fată de pe la noi, o fată din zona Neamţului, şi a rămas aici. Se simte acasă şi la poalele Cetăţii Neamţului. Acum, se bucură şi de două fetiţe care le umplu viaţa.

Maria Jose din Chile este în România de doi ani şi mai bine. A primit o bursă şi a reuşit să înveţe limba română foarte uşor. Ajunsă în România a întâlnit mulţi de-ai noştri care nu ştiau nimic despre Chile, nu ştiau nici unde se află pe hartă. Lucrul acesta, a mărturisit, a fost o lovitură pentru ea. Doar unii băieţi îşi aminteau vag de un anume Arturo Vidal, un renumit fotbalist chilian. Este şi fotbalul bun la ceva. Am aflat de la ea că studenţii străini veniţi în Chile sunt cazaţi la familii şi aşa se aştepta să fie cazată şi ea odată ajunsă în România. Dar nu s-a întâmplat aşa. Ajunsă în România a fost cazată într-un cămin care avea condiţii improprii de vieţuire. Nu îşi putea imagina cum va putea împărţi o singură baie cu tot etajul. S-a îmbolnăvit. A făcut febră şi parcă o năpădiseră toate bolile. Se simţea singură şi neajutorată. Necunoaşterea limbii române agrava situaţia. Îşi dorea de mai bine de un an să ajungă în România, şi ajunsă aici a avut nevoie de un timp să se se acomodeze într-o altă cultură la atâtea mii de kilometri de casă. Înainte de a pleca cunoscuţii o întrebau: cum să alegi România? dar este o ţară foarte săracă şi sunt foarte mulţi ţigani. Se gândea, „vai, cine ştie ce experienţă o sa am! Dar... poate va merita şi mă voi bucura la intoarcere“.

David are mai bine de 5 ani de cand stă în Romania, în Târgu Neamţ. Şi-a cunoscut soţia prin intermediul unui blog. Citea articole trimise de ea, despre Ortodoxie. Îşi facea timp sa le citească. A simţit că vrea să cunoască România şi s-a pornit la drum. L-a cunoscut pe părintele Justin Pârvu, duhovnicul celei ce avea să devină soţa sa. La scurt timp a devenit şi duhovnicul lui. Nu după mult timp a hotărât să devină ortodox şi apoi s-a şi cununat. În ziua nunţii s-au dus împreună şi l-au vizitat pe părintele lor pentru a-şi împărtăşi bucuria şi a primi încă o dată binecuvântare.

Maria ne-a mărturisit că de multe ori a fost pe punctul de a renunţa la studii şi a se întoarce acasă la parinţii, fraţii şi prietenii din Chile. A rezistat. Şi-a pus întrebări, multe întrebări: ce sunt eu? ce fac aici? Mă pot descurca fără mama, fără cei apropiaţi? De la un timp a început să cunoască oameni minunaţi, oameni diferiţi, dar speciali, a descoperit oameni dăruiţi de Dumnezeu care au făcut-o să se simtă mai bine decât acasă. Inevitabilul s-a produs. S-a îndrăgostit de România. A început să călătorească, să cunoască mănăstirile din nordul Moldovei. A fost fascinată de Putna. Aici şi-a aflat şi duhovnicul, la Putna. A călătorit, a văzut oameni, locuri, a văzut cum este tratată de cei pe care-i întâlnea. A vazut cum suntem noi, românii. Un ochi de străin este obiectiv, spune ea. Nu avea aşteptări. Oamenii din Moldova sunt foarte primitori şi sunt încă inocenţi, aşa crede Maria. Şi a mai observat ceva. Daca românul iubeşte pe cineva, îl hrăneşte şi îi dă cărţi. Multă mâncare şi cărţi. În Chile sunt vreo 3 biserici ortodoxe. Mănăstiri nu sunt încă. Acolo nu există călugări şi nici călugăriţe. A rămas uimită când a întâlnit prima oară un monah. Şi-a dat seama că iubeşte viaţa la ţară, natura. Pentru ea, lucrul cel mai important este familia. Crede că ce vede acum în României seamănă cu ce era în Chile în anii â80. Este ceva firesc să vezi pe Copou soţii plimbându-se cu copiii, încă se mai păstrează tradiţiile. Să nu ne fie teamă să ne purtăm firesc, să afirmăm ce credem, să spunem că adevărata familie este alcătuită din barbat şi femeie. Cuvântul curaj este un cuvânt important şi esenţial pentru tinerii de astăzi.

Nu ar vrea să se mai întoarcă în Chile. Totuşi părintele paroh de acasă i-a zis că experienţa aceasta de 3 ani în Romania este bine să fie folosită în Chile. Să înveţe cât mai multe lucruri, să „fure“ tot ce este bun şi apoi să se întoarcă şi să predea la Institutul de Arte din Chile. Dar ce să fur, a întrebat ea? Meserie, obiceiuri frumoase, arta de a încondeia ouă de Paşti, tot... Se gândeşte la ziua de 18 februarie 2018 când va trebui să urce în avion şi să zboare spre Chile. Dar mai bine nu se mai gândeşte. 2018 este prea departe şi Chile este prea departe. Dumnezeu ştie ce va mai fi până atunci. Poate totuşi va rândui să rămână în România. Să fim mândri că suntem români, spune Maria, ca şi cum ar fi româncă. Avem o istorie bogată şi frumoasă. Sfântul Ştefan cel Mare ne convinge că strămoşii noştri au fost curajoşi. Cu siguranţă suntem un popor curajos. Avem şi o Biserică frumoasă.

Cum se explică faptul că tu ai fost primită diferit faţă de David? David spune că a fost întâmpinat cu rezervă şi cu prejudecăţi de către oamenii de pe aici, şi încă mai este. Pe când tu, după o perioadă de adaptare, pare că te simţi cum se spune „ca peştele-n apă“.

- Răspunsul nu este foarte complicat. Mă simt bine pentru că foarte probabil aici am întâlnit cei mai buni oameni din viaţa mea. Aşa oameni minunaţi ca aici nu am întâlnit nici în ţara mea. Deschiderea voastră, a românilor, m-a fascinat. Mă bucur să întâlnesc pe stradă măicuţe sau călugări şi simt ceva special.

- Să poţi opri un preot pe stradă şi să ceri binecuvântare, adaugă David, este ceva nemaipomenit şi să vezi că el o face cu drag.

- România necredincioasă însă, ne spune Maria, este foarte diferită. Cei care nu sunt oameni ai Bisericii sunt foarte diferiţi. La Bucureşti am fost de puţine ori, dar se simte ceva diferit. E normal. E capitală. Sunt foarte mulţi imigranţi şi fiecare îşi afirmă individualitatea. Înainte să vin în România, am fost la Ambasada României din Chile şi am întrebat unde este zona unde se află multe mănăstiri şi oameni mai buni şi mai primitori? Cel de la Ambasadă mi-a spus: mergi în Moldova că acolo oamenii sunt mai deschişi, mai zâmbăreţi, mai primitori. Aşa am ajuns la Iaşi.

Cum ai ajuns tu la Ortodoxie şi de ce Ortodoxia ţi se pare adevărata credinţă faţă de catolicism? Pentru că tu ai fost catolică.

- Am organizat tabere în comunităţile catolice. Am fost şi la cursuri de formare, în Argentina. Eram foarte implicată în activităţile cu tinerii catolici. Îmi plăcea să fiu altfel, cred că păream ciudată... Nu-mi plăcea să fac parte din ceva. Un prieten care urma facultatea de teologie catolică mi-a zis să merg la Biserica Ortodoxă şi să mă interesez de iconografie. Îmi doream să fac asta, să mă ocup de icoană. Atunci am văzut pentru prima dată preoţi căsătoriţi, având copii. Am văzut şi oamenii care fac gesturi ciudate; făceau închinăciuni. Surprinzător, atunci am simţit că fac parte din această ciudăţenie. Mi-am spus că vreau să fie ortodoxă. Aici am găsit răspunsurile pe care la catolici nu le găseam. La câţiva ani de la momentul acesta, a trecut şi mama la Ortodoxie. Să devin ortodoxă a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţă.