Să nu vă lăsaţi slăbănogiţi de jale!

Despărţirea oamenilor care se iubesc unul pe celălalt aduce întristare. Cea mai mare durere este atunci când pe cei ce se iubesc îi desparte moartea; căci moartea înseamnă despărţirea sufletului de trup, de prieteni şi de cunoscuţi. Dar ea nu este fără de nădejde. Sfinţii ne arată cum să facem faţă acestei realităţi atunci când se arată în familia noastră.

În continuare puteţi citi o epistolă în care Sfântul Teofan Zăvorâtul îl îmbărbătează pe unul dintre ucenicii săi rămas văduv.

„Ce este de făcut? Trebuie să ne supunem judecăţilor lui Dumnezeu. Şi noi vom apuca pe aceeaşi cale. Este calea de obşte a tuturor. Oricum, moartea unui om apropiat ne loveşte şi ni se pare că toţi cei care mor mor năprasnic. Dumneavoastră rămâneţi aici pentru a termina educarea şi aranjarea copiilor, iar ea pleacă, şi acolo - lucru trebuincios şi cu putinţă - va face pregătiri pentru reîntâlnirea cu voi.

Fiţi bărbat tare. Întăriţi-vă inima; sus capul! Ea e în altă parte. La fel de vie ca acum, în primele ceasuri şi zile după moarte va fi lângă Dumneavoastră. Nu va vorbi, nici nu o veţi putea vedea, dar va fi acolo… Pricepeţi asta.

Noi, cei care rămânem, plângem pentru cei plecaţi, dar starea lor de dincolo e mai uşoară, mai bucuroasă. Cei care au murit şi s-au întors apoi în trup l-au socotit ca pe o locuinţă foarte lipsită de confort. La fel se va simţi şi sora. Ei îi va fi mai bine dincolo, în timp ce noi ne omorâm cu firea, de parcă i s-ar întâmpla nu ştiu ce necaz. Ea vede şi, pesemne, se minunează.

Cei răposaţi au de înfruntat în scurtă vreme trecerea prin vămi. Acolo va avea nevoie de ajutor! Stăruiţi asupra acestui gând, şi veţi auzi strigătul ei către Dumneavoastră: «Ajutor!». Iată spre ce trebuie să vă îndreptaţi toată luarea-aminte şi toată dragostea pentru ea. Eu cred că cea mai lucrătoare mărturie a acestei dragoste va fi dacă, începând cu clipa ieşirii sufletului, Dumneavoastră vă veţi adânci în rugăciune pentru ea, fiindcă se află într-o nouă stare, în nevoi noi şi neaşteptate. După ce veţi fi început astfel, strigaţi neîncetat către Dumnezeu, rugaţi-L să-i dea ajutor de-a lungul celor şase săptămâni şi în continuare…  Nu uitaţi că aşa trebuie să faceţi… Iată, aceasta este dragoste! Şi eu voi face astfel, şi copiii voştri trebuie să facă astfel…

Daţi firii datoria cuvenită: jeliţi o vreme, plângeţi o vreme, apoi la treabă

E dureros când moare cineva. Iată, şi Dumneavoastră vestiţi că v-a murit soţia, vrând să spuneţi prin asta că s-a întâmplat un necaz cumplit. La noi a luat naştere ciudata credinţă că moartea e ceva înfricoşător. Dar ea, de fapt, ce este? Este ca trecerea dintr-o odaie în alta sau din orice alt loc în altul… Şi soţia Dumneavoastră este vie, la fel ca înainte, doar că trăieşte în alt fel. Ea îşi aduce aminte de soţul său iubit, şi de copii, şi de ceilalţi casnici, şi este lângă voi atunci când îi dă voie Stăpânirea de dincolo. De obicei oamenii îşi zic: «Au îngropat-o în pământ, sărăcuţa; acolo-i umezeală şi întuneric, vai-vai…». Dar ea nu este în pământ, e lângă voi; se uită la cei ce plâng şi clatină din cap: «De ce plâng oare? Dincolo e mai bine…». Dacă i s-ar propune să se întoarcă pe pământ la soţul ei, pentru nimic nu s-ar învoi, fiindcă asta ar însemna să se întoarcă în trup, iar acest lucru ar fi atât de neplăcut pentru ea… Lucrul pentru care trebuie să vă faceţi griji e starea sufletului ei. Dacă a murit spovedită şi împărtăşită, intrarea ei dincolo este reuşită. Dacă n-a reuşit să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de moarte, amintiţi-vă că a primit de atâtea ori aceste Taine, că este fiică a adevăratei Biserici a lui Hristos, care e trupul Lui…

Întrebarea Dumneavoastră: «Şi acum, ce voi face eu?» este foarte serioasă. Dumnezeu va rândui în tot chipul cele de folos! Însă trebuie să nu vă lăsaţi slăbănogiţi de jale şi să nu puneţi capul prea adânc în piept! Mai bine v-aţi reface rânduiala vieţii de zi cu zi. Chiar dacă suspinaţi din când în când, trebuie să vă împliniţi slujirea fără oprire. Să vă binecuvânteze Domnul! Domnul să vă mângâie! Mântuiţi-vă!” (Sfântul Teofan Zăvorâtul „Mântuirea în viaţa de familie”, Cartea Ortodoxă, 2004)

„Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”

Şi Sfântul Dimitrie al Rostovului ne spune care trebuie să fie atitudinea ca şi creştini faţă de moartea celor apropiaţi ai noştri.

„La această întrebare vreau să dobândesc şi să transmit celor îndureraţi răspunsul Domnului Însuşi din Dumnezeiasca Scriptură.

Spune-ne, Hristoase Mântuitorule, trebuie să ne întristăm peste măsură atunci când cineva dintre cei iubiţi de noi se desparte de noi prin moarte vremelnică cu îngăduinţa Ta? Domnul ne răspunde acelaşi lucru, pe care l-a spus Apostolilor îndureraţi: «Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze» (Ioan 14, 27). Ca şi cum Mântuitorul ar spune aşa: «Să nu vă gândiţi la faptul că Eu vă las şi că Mă desparte de voi moartea ruşinoasă, ci la faptul că Eu Mă duc la Tatăl, că plec din această viaţă plină de durere în viaţa fară de sfârşit, unde nu există nici durere, nici întristare, nici suspin».

Iar ceea ce le-a spus El Apostolilor, aceea le spune tuturor celor ce cred în El, ca ei, în necazuri, mai ales în despărţirile pricinuite de moarte, să-şi poată găsi mângâierea în faptul că cel ce crede în Hristos, la orice vârstă şi cu orice fel de moarte ar muri, trece din viaţa aceasta plină de necazuri şi nenorociri la Tatăl Ceresc. «Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. Aţi auzit că v-am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M-aţi iubi v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl» (Ioan 14, 27-28).

Dacă ne este îngăduit să ne întristăm pentru despărţirea de cel iubit, atunci ne este îngăduit numai în cazul în care cel ce se desparte de noi trece dintr-o stare mai bună într-o stare mai rea. Iar moartea celor ce cred în numele lui Hristos nu este nimic altceva decât despărţirea sufletului de trup, şi odată cu aceasta, eliberarea de necazurile lumii acesteia şi trecerea la bunurile cereşti.” (Sfântul Dimitrie al Rostovului, „Viaţa şi omiliile”, Editura Bunavestire, 2003)

Acolo, amândouă durează în veci

Care sunt cei care trec dintr-o stare mai bună într-o stare mai rea? Şi cum să ne îngrijim de înmormântare? Iată la ce ne atrage atenţia şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care îndeamnă, mereu actual:

„Să nu-i plângem, aşadar, fără discernământ pe cei care mor, ci pe cei care mor împovăraţi de păcate. Aceştia au nevoie de lacrimi şi de jale. Căci ce nădejde mai au, de vreme ce nu mai e posibil să se cureţe de păcatele lor? […]

În felul acesta să cugeţi nu numai atunci când moare vreo cunoştinţă de-a ta, ci şi când vezi un mort necunoscut fiind condus în procesiune pe drumuri la ultimul lui lăcaş, însoţit de copiii săi orfani, de soţia rămasă văduvă, de rudele şi prietenii lui, toţi plânşi şi cu inimile zdrobite. Să te gândeşti atunci că viaţa şi lucrurile lumii acesteia n-au nici o valoare şi nu se deosebesc de umbre şi de vise.

Aici, pe pământ, şi bunele şi relele odată, mai devreme sau mai târziu, se vor sfârşi; acolo, însă, amândouă durează în veci. Iar calitatea lor se deosebeşte de bunele şi de relele lumii acesteia, încât nu e cu putinţă ca cineva să le exprime în cuvinte [...]

Şi ce rost mai are această cheltuială nefolositoare a înmormântării, care nici pe mort nu-l foloseşte, şi pe rudele lui le păgubeşte? Hristos a înviat gol din mormânt. Să nu devină, deci, înmormântarea pricină de satisfacere a patimii noastre pentru fală. Domnul a spus: «Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit» (Matei 25, 35-36). Însă n-a spus: «Mort am fost şi m-aţi îngropat».

Căci, dacă ne-a poruncit să nu avem mai mult de un veşmânt cât trăim, cu atât mai mult atunci când murim. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu, atunci când cheltuim sume uriaşe ca să înmormântăm un trup mort, din moment ce Hristos, sub chipul semenilor noştri săraci, rătăceşte, înfometat şi gol, iar noi trecem nepăsători pe lângă El?” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Problemele vieţii”, Editura Egumeniţa)