Şase sute de elevi au audiat conferinţa părintelui Mihail Daniliuc, la Vicovu de Sus

În perioada 7-11 noiembrie 2016, în oraşul Vicovu de Sus din judeţul Suceava s-au desfăşurat „Zilele Liceului Tehnologic «Ion Nistor»“. Printre activităţile care au marcat momentul aniversar

s-a numărat şi Conferinţa cultural-duhovnicească  „Mihail Sadoveanu şi credinţa străbună“, susţinută de părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumen al Schitului Vovidenia - Neamţ şi custode al Casei Memoriale „Visarion Puiu“ şi al Muzeului „Mihail Sadoveanu“. Auditoriul manifestării culturale a fost unul numeros, format din şase sute de elevi din clasele IX-XII.

Având în vedere faptul că pe data de 5 noiembrie 2016 s-au împlinit 136 de ani de la naşterea marelui scriitor şi academician Mihail Sadoveanu, Liceul Tehnologic „Ion Nistor“ din Vicovu de Sus, la iniţiativa doamnei director adjunct Steluţa Pîslar şi cu aprobarea directorului principal Angelo Cătălin Bărbuţă, a inclus în programul manifestărilor dedicate „Zilelor Liceului“ şi Conferinţa „Mihail Sadoveanu şi credinţa străbună“. Invitatul special al manifestării culturale a fost părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumen al Schitului Vovidenia - Neamţ şi custode al Casei Memoriale „Visarion Puiu“ şi al Muzeului „Mihail Sadoveanu“. La eveniment au fost prezenţi profesori ai unităţii de învăţământ, preoţi, precum şi un auditoriu format din 600 de elevi din clasele IX-XII. Printre invitaţi s-a numărat şi doamna Daniela Răileanu, inspector şcolar pentru Educaţie timpurie în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Suceava, cea care l-a prezentat elevilor în debutul întâlnirii pe părintele Mihail Daniliuc.

În prima parte a prezentării, părintele conferenţiar a vorbit despre copilăria şi adolescenţa lui Mihail Sadoveanu, perioadă care avea să-l marcheze pe marele scriitor toată viaţa: „Din păcate, mulţi dintre tinerii de astăzi nu găsesc modele pe care să le urmeze în viaţă şi tocmai de aceea consider că posibilitatea de cunoaştere a vieţii unui scriitor, cu bucuriile şi scăderile lui, cu căutările inerente, cu împlinirile şi neîmplinirile, poate constitui un model care ne este la îndemână. Ca să înţelegeţi de ce Sadoveanu a iubit foarte mult credinţa străbună, şi a iubit-o îndeosebi prin cuvântul scris, prin „liturghia cuvântului“ rostit şi scris, trebuie să cunoaşteţi viaţa marelui scriitor şi din perioada copilăriei şi a adolescenţei, căci, din această perioadă a vieţii, noi, de multe ori, ne luăm seva, energia, puterea de care ne folosim pentru a răzbate în viaţă. Sadoveanu nu a fost un copil foarte fericit; s-a născut într-o mezalianţă, o legătură nepotrivită dintre un boier şi o ţărancă. Boierul era avocat în Paşcani, cu o stare materială bună, dar mama scriitorului era o femeie de la ţară, simplă, neştiutoare de carte, singurul atu, faptul că era frumoasă, dovedindu-se a fi un dezavantaj în cele din urmă. Promiţându-i că o va lua de soţie, boierul profită de naivitatea fetei şi o aduce în calitate de logodnică la Paşcani. După ce se naşte pruncul Mihail, boierul nu îşi ţine promisiunea de a legaliza relaţia, ci, mai mult de atât, o şantajează pe tânăra mama: ori acceptă să fie slujitoare în casă, ori pleacă fără prunc. În această situaţie, Profira Ursachi, mama scriitorului, acceptă condiţia umilă de a rămâne slujnică, doar pentru a-şi creşte copilul. Putem afirma că această femeie este una dintre multele mame sfinte ale neamului românesc, care şi-a jertfit propria existenţă pentru binele copilului ei. Aş putea spune că în Profira Ursachi se regăseşte însăşi viaţa mamelor noastre, care, pentru binele nostru, sunt capabile chiar să-şi dea viaţa sau să trăiască atât viaţa lor, cât şi viaţa noastră deopotrivă. Dacă o mamă are patru, cinci sau opt copii, trăieşte necazurile şi bucuriile a patru, cinci sau opt vieţi, alături de viaţa proprie.  Având o copilărie înlăcrimată, marcată oarecum de condiţia grea a mamei, dar şi de comportamentul glacial al tatălui - boierul Alexandru Sadoveanu din Paşcani, care nici măcar nu a voit să-l recunoască la naştere ca pe propriul copil, Mihail a fost crescut cu nesfârşită afecţiune de jertfelnica sa mamă, care i-a sădit în suflet nenumărate deprinderi frumoase. Între acestea, de departe s-a evidenţiat dragostea pentru natură, drumeţii, ba chiar pentru pelerinaje. Cu ea de mână, a participat la numeroase hramuri nemţene, neuitându-le niciodată. La vârsta maturităţii a reînnodat tradiţia, devenind un pelerin atent, în căutarea unor clipe unice: a călătorit nu doar fiziceşte prin vetustele chinovii nemţene, ci şi spiritual, prin istoria de multe veleaturi a lor“.

„Vă îndemn să vă iubiţi istoria neamului şi pe cei care au creat această istorie“

După ce a trecut în revistă viaţa scriitorului, evidenţiind o serie de aspecte mai puţin cunoscute, părintele Mihail a ţinut să reliefeze o latură a operei sadoveniene, anume scrierile hagiografice, care, din păcate, sunt aproape necunoscute: „Mihail Sadoveanu s-a dovedit un iubitor statornic al valorilor Sfintei noastre Ortodoxii. Bun cunoscător al Sfintei Scripturi, precum şi al multor scrieri religioase, a arătat încă din anii tinereţii o pasiune deosebită pentru Proloage sau Vieţile Sfinţilor, pe care, aşa cum bine observa scriitorul, „înaintaşii noştri le citeau cu multă râvnă în ceasurile durerilor lor“. Dragostea lui Sadoveanu pentru literatura religioasă nu s-a oprit doar la acest aspect. Cu trudă şi veneraţie faţă de vieţile celor proslăviţi de Dumnezeu cu darul sfinţeniei, romancierul a surprins pe toată lumea publicând la Editura „Cartea Românească“, în 1924, volumul hagiografic „Spre Emaus“. Pasiunea pentru biografia unor sfinţi, repovestită într-un limbaj de o rară frumuseţe, s-a făcut simţită şi în alte scrieri: „Sfintele amintiri“, un fel de continuare a celei dintâi, apoi „Istoria Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India“. Toate acestea au fost reaşezate sub teascul tiparului în 1947, primind un nume generic: „Legende sfinte“. „Trebuie să precizăm un lucru extrem de important legat de titlul cărţii: sintagma aceasta - legende sfinte - îşi are originea în expresia «legenda aurea» (sau legenda sanctorum), consacrată, încă din Evul Mediu, ca denumind o culegere de scrieri cuprinzând vieţile sfinţilor, şi nicidecum anumite basme ori povestiri inventate de mintea omului, cum în mod obişnuit s-ar putea înţelege prin noţiunea de legendă“. Invitatul a amintit şi de ultima dorinţă a marelui scriitor: „Cred că ultima dorinţă a lui Mihail Sadoveanu, nerespectată, de altfel, dezvăluie mult din tainele sufletului său, dar şi apartenenţa la Biserica străbună. În clipele cele din urmă, condeierul a murmurat aproape stins: «Voiesc să mă înmormântaţi aici, la Neamţ, printre călugări şi voievozi»“.

Spre finalul comunicării, părintele Mihail Daniliuc le-a adresat celor prezenţi câteva îndemnuri: „Dragi elevi, Sfântul Vasile cel Mare, în «Scriere către tineri», o omilie foarte frumoasă, ne îndeamnă să fim asemenea albinelor, care culeg nectar şi de pe flori otrăvitoare ca să facă miere. Parafrazându-l pe Sfântul Vasile, putem spune că ai noştri oameni de cultură, ca oameni poate au avut scăderi, dar noi suntem datori să culegem din viaţa lor ceea ce este frumos şi demn de urmat. De aceea, ca un îndemn, vă spun să vă iubiţi la fel de mult cum şi-a iubit Sadoveanu mama; scriitorul îşi vedea mama ca pe o sfântă icoană. De asemenea, vă îndemn să vă iubiţi istoria neamului şi pe cei care au creat această istorie: pe cei care au apărat ţara, glia şi credinţa străbună cu piepturile lor, făcând din sângele propriu cerneală pentru letopiseţele ţării noastre. Suntem datori să învăţăm de la Sadoveanu şi să preţuim frumuseţile ţării pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, nu stăpânindu-le în mod egocentric, ci conservându-le şi trimiţându-le mai departe generaţiilor viitoare“.

În cea de-a doua parte a conferinţei, invitatul a răspuns întrebărilor numeroase adresate de cei prezenţi. La final, elevii au putut admira câteva obiecte personale de-ale scriitorului Mihail Sadoveanu, aduse de părintele Mihail Daniliuc de la muzeul unde este custode.