Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, autor al primei descrieri istorice a Liturghiei creştine

Creştinismul este, prin excelenţă, o religie liturgică, în care pe primul plan este trăirea liturgică a vieţii celei noi, în comuniune cu Dum­ne­zeu. Centrul cultului ortodox es­te Dumnezeiasca Liturghie, sluj­ba prin care se realizează in­trarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Hristos este pre­zent în mijlocul Bisericii Sale, a adunării credincioşilor, în mai multe moduri: prin cu­vin­tele Sfintei Evanghelii, în cu­vântul de propovăduire al preo­tului şi în cântările credincioşilor. Însă, prezenţa lui Hris­tos, în sensul deplin al cuvântului, se realizează prin minunea care se săvârşeşte în fiecare Sfân­tă Liturghie – prefacerea Da­rurilor în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Mo­men­tul culminant este atins prin rugăciu­nea de chemare sau de invocare a Sfântului Duh asupra daru­ri­lor euharistice – în termeni li­turgici, epi­cle­za euharistică. În cele ce urmează, vom încerca să parcurgem împreună una dintre cele mai importante file din istoria momentului epicle­zei euharistice. Prima mărtu­rie, de cel puţin 1800 de ani, ne-o dăruieşte un sfânt care, deşi creştin, nu a renunţat la mantia filosofală păgână – Iustin Martirul şi Filosoful.

Apologia I – prima monografie a vieţii creştine

Întâia descriere a Sfintei Li­turghii datează din prima ju­mă­tate a secolului al II-lea, a­vând ca autor pe Sfântul Iustin Martirul. Într-una dintre scrie­rile sale, acest filosof creştin ne-a lăsat un document de o va­loare excepţională pentru cu­noaş­terea Liturghiei creştine.

Preocuparea principală a Sfântului Iustin a fost aceea de a apăra şi disculpa creştinismul de acuzaţiile păgâne, iu­dai­ce şi eretice care i se adu­ceau. În acest scop, a făcut o descriere a tainelor din adu­nă­rile de cult creştine, despre care păgânii aveau informaţii ero­na­te. Expunerea Sfântului Ius­tin este cel mai precis document despre rânduiala Litur­ghiei creştine din primele secole. Capitolele 61-64 din Apolo­gia I sunt consacrate descrierii botezului, iar capitolele 65-67 tratează modul în care se să­vârşea Liturghia euharistică.

Capitolul 65: „Însă noi, după ce l-am spălat astfel pe acela care s-a legat cu noi, îl ducem pe el la locul unde sunt adunaţi aceia care se numesc fraţi; apoi facem rugăciuni pentru noi înşine, pentru el, care este luminat şi pentru ceilalţi, care sunt pretutindeni, pentru ca având conştiinţa adevărului şi faptei bune, să ne arătăm îm­plinitori ai celor poruncite, ca astfel să ajungem la mântuirea veşnică. După sfârşitul rugă­ciunii, ne salutăm unii pe alţii cu sărutări.

Apoi se aduce proestosului (în­tâi stătător între fraţii preoţi) pâine şi un pahar cu vin amestecat cu apă. Acesta primindu-le, aduce laudă şi slavă Tatălui tuturor, prin numele Fiului şi al Sfântului Duh, pentru că am fost învredniciţi de aceasta din partea Lui, pentru multe ce am făcut. Când am ter­minat rugăciunea şi mulţu­mirea, tot poporul care este de faţă exclamă, zicând: Amin. A­min, în evreieşte. înseamnă aşa să fie. Însă după ce a isprăvit de mulţumit întâiul stătător şi a răspuns la tot poporul, aceia pe care noi îi numim diaconi dau fiecăruia din cei de faţă să se împărtăşească din pâinea şi vinul şi apa sfinţită şi duc şi celor care nu sunt de faţă.”

Capitolul 66: „Şi hrana a­ceasta este numită la noi Euha­ristie, pe care nimeni altul nu o poate primi, decât acel care crede cu adevărat ceea ce noi învăţăm şi care s-a botezat pen­tru iertarea păcatelor şi naş­terea din nou şi trăind astfel după cum a lăsat Hristos. Căci noi nu luăm aceasta ca pe o pâine obişnuită, ci în felul în care acest Iisus Hristos, Mân­tui­torul nostru, întrupat prin Cuvântul lui Dumnezeu, a avut Trup şi Sânge pentru mântui­rea noastră, aşa şi hrana sfin­ţită prin rugăciunea Cuvântu­lui, care vine de la El, hrană cu care sângele şi trupurile noastre se hrănesc, prin trans­forma­re, am fost învăţaţi că este Trupul şi Sângele lui Iisus cel întrupat.

Căci apostolii, în memoriile lor lăsate, care se numesc E­van­­ghelii, ne-au transmis că li s-a poruncit lor astfel: «Iisus luând pâinea, mulţumind a zis: aceasta să o faceţi întru amin­tirea Mea. Şi luând paharul şi mul­ţumind le-a zis: acesta este Sângele Meu. Şi acestea numai lor le-a dat»”.

Capitolul 67: „Şi în ziua în care se cheamă ziua Soarelui, toţi cei care locuiesc în oraşe şi sate fac adunare într-un singur loc şi se citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, atât cât le permite timpul. Apoi oprindu-se cititorul, proestosul, printr-un cuvânt, dă sfat şi îndemnare la imitarea acestor fapte frumoase. Apoi ne ridi­căm împreună cu toţii şi ne ru­găm împreună. Şi după cum am spus, noi încetăm cu rugă­ciunea, se aduce pâine, vin şi apă şi proestosul aduce asemenea rugăciuni şi mulţumiri atât cât poate şi poporul răspunde zicând Amin. Şi se împarte fiecăruia din cele sfinţite şi ce­lor ce nu sunt de faţă li se tri­mi­te prin diaconi”.

Descrierea Liturghiei făcută în Apologia I arată asemăna­rea rânduielii actuale a Litur­ghiei ortodoxe cu practica secolului al II-lea. Sfântul Iustin se referă la tradiţia apostolică a­tunci când vorbeşte despre me­moriile Apostolilor, făcând trimitere, astfel, la Sfintele Evanghelii. În acelaşi timp, e­xistă mărturia că în secolul al II-lea era o rânduială a Litur­ghiei cunoscută în toată Bise­rica. Această afirmaţie este întărită de faptul că autorul, deşi născut la Efes, a călătorit până la Roma. Putem vorbi despre Apologia I ca despre o primă mărturie a unităţii Litur­ghiei în secolul al II-lea.

În această Apologie nu avem Liturghia cu toate rugăciunile ei, pentru că nu acesta era scopul Sfântului Iustin. El era preocupat să dea o descriere generală a cultului. Din cele redate, se observă că Sfântul descrie de două ori ritualul euharistic: o dată Liturghia ce se săvârşeşte imediat după bote­zul neofitului (capitolul 65) şi apoi Liturghia de duminică, în care se săvârşea Sfânta Euha­ris­tie (capitolul 67).
Prima mărturie clară a rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt

Cea mai importantă mărtu­rie din textul prezentat este legată de prezenţa epiclezei euharistice, miezul şi cea mai importantă parte a Liturghiei creştine. În urmă cu aproape 1800 de ani, Sfântul Iustin vorbeşte despre rugăciunea de invocare sau de chemare a Duhului Sfânt peste pâinea şi vinul ce sunt prefăcute în Tru­pul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Iustin face referire la aducerea de pâine, vin şi apă preotului care înalţă rugăciuni şi mulţumiri, atât cât poate. În descrierea Liturghiei baptis­ma­le, Sfântul arată că odată ce ru­găciunile şi mulţumirea sunt terminate şi poporul a zis Amin, diaconii împart pâinea şi vinul celor de faţă – momentul împărtăşirii. Importanţa pe care o are mulţumirea, alături de rugăciune, în actul sfinţirii, reiese şi din faptul că Sfântul Iustin numeşte Trupul şi Sân­gele Domnului pâine şi vin euharistizat.

Este greu de reconstituit care erau ideile generale ale ru­gă­ciunii epiclezei, al cărui text îl vom găsi mai târziu în Con­stituţiile Apostolice (secolul al IV-lea). Cuvintele nu ne sunt date, dar Sfântul Iustin face să se înţeleagă efectul lor, atunci când menţionează că pâinea şi vinul devin elemente euharistizate prin rugăciunea cuvântului care vine de la El.

Sfântul Iustin este cel dintâi scriitor la care găsim confirmată existenţa epiclezei în Li­turghia creştină. Mărturia Sfân­tului este importantă pentru faptul că ne este confirmată is­toricitatea şi continuitatea Liturghiei Ortodoxe. De cel puţin 1800 de ani, dacă vorbim strict din punctul de vedere al documentului istoric, Liturghia Ortodoxă este modul prin excelenţă prin care noi, creştinii, ne întâlnim cu Hristos, Dumne­ze­ul nostru. Mai mult, Apologia I a Sfântului, aşa cum observăm din text, se doreşte o continu­a­re a tradiţiei apostolice.

În concluzie, momentul epiclezei a existat încă de la Litur­ghia oficiată de către Sfinţii A­pos­tolii. De 2000 de ani, Litur­ghia creştină uneşte cerul cu pă­mântul şi pe oameni cu Dum­­nezeu, prin prefacerea da­ruri­lor de pâine şi vin în Tru­pul şi Sângele Mântuito­rului – minunea vieţii noastre.