Sfântul Prooroc Ilie, prototipul Sfântului Ioan Botezătorul

„Iată, că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, el va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor.“ (Maleahi 3, 23-24)

Uriaşa personalitate a Sfântului Prooroc Ilie din cetatea Tesvi se află prezentă în istoria mântuirii celor două legi sau Testamente, fiind chemat de Dumnezeu din pruncie să-I devină slujitor în momentele de mare declin şi decădere a poporului ales, care atinge apogeul prin părăsirea şi uitarea adevăratului Dumnezeu şi înlocuirea Lui cu surogatele oferite de zeităţile siro-feniciene.

Acest mare şi grav păcat a dus la apostazierea generală, statul teocratic iudaic devenit idolatru din cauza unor regi fără personalitate şi demnitate, influenţaţi şi motivaţi de sentimente deşarte, păcătoase şi efemere. Uitarea Dumnezeului Celui viu era similară cu distrugerea identităţii statale şi cu o rapidă condamnare la dispariţie.

În astfel de momente grave, de mare declin, Dumnezeu intervine şi ridică pe Ilie din pământul Galaadului, făcându-l vasul Său, prin care începe să lucreze împotriva necredinţei şi a decadenţei poporului.

Apariţia proorocului se face prin semne şi mustrări, prin fapte din care, dacă priveau cu profundă gândire, recunoşteau uşor propria cale a păcatului şi a înstrăinării de Dumnezeu. Din nefericire, mai-marii timpului istoric, în speţă regele idolatru Ahab, văd în apariţia şi activitatea proorocului Ilie cauza suferinţelor abătute asupra ţării - foametea, lipsa de apă şi căldura năucitoare a soarelui. „Când a văzut Abab pe Ilie, i-a zis: «Tu eşti oare cel ce aduci nenorociri peste Israel?» iar Ilie a zis: «Nu eu sunt cel ce aduc nenorociri peste Israel, ci tu şi casa tatălui tău, pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi acum vă închinaţi zeului Baal»“ (III Regi 18, 17-18).

Legământul dintre Dumnezeu şi poporul ales era nesocotit, iar nedreptatea guverna viaţa lor prin puterea unui rege corupt şi iubitor de sine. Ceea ce ei consimţiseră pe muntele Sinai era acum desconsiderat şi tratat ca un fapt ce nu mai prezenta interes. De aceea, proorocului Ilie îi va reveni misiunea, prin cuvânt, dar şi fapte, să restabilească puterea vechiului Legământ şi să statornicească credinţa în singurul şi adevăratul Dumnezeu pe Care îl părăsiseră.

Pe Muntele Carmel, la vreme de seară, prin foc şi apă, Ilie a arătat cine este adevăratul Dumnezeu, Care, ascultând glasul rugăciunii slujitorului Său, a coborât foc din cer şi a trimis ploaie după trei ani şi şase luni, încă o dată săvârşind minunea care s-a petrecut înaintea celor ce-L uitau şi-L negau, izgonindu-L din viaţa lor. Viaţa acestui mare prooroc Ilie a fost axată pe două taine mari - cea a apei şi cea a focului. Pe Muntele Carmel a coborât focul din cer, care a curăţit păcatul necredinţei, după care ploaia a spălat pământul de întinarea şi fărădelegile fiilor lui Israel.

După acest eveniment neaşteptat de cutremurător pentru viaţa alesului lui Dumnezeu, Ilie, începe un capitol de suferinţă, prigonire, ameninţare cu moartea, pribegie, singurătate, stare de tristeţe, părăsire, uitare şi dorire de sfârşit a luptei inegale, între calea vieţii, strâmtă şi cu chinuri, şi calea morţii, largă, care duce la pieire şi osândă. După 40 de zile şi nopţi de părelnică părăsire, ajunge pe Muntele Horeb, acolo având loc un dialog între Dumnezeu şi slujitorul Său ales, Ilie: „Ce faci aici Ilie?“ „Cu râvnă am slujit Domnului Savaot, dar fiii lui Israel au părăsit Legământul Tău, au dărâmat jertfelnicile Tale, pe prooroci slujitorii Tăi i-au omorât, rămânând numai eu singur, dar acum caută să-mi ia viaţa“ (III Regi 19, 9-10).

În aceste puţine cuvinte se observă durerea eşecului misiunii marelui prooroc şi oarecare reproş adus lui Dumnezeu, Care la prima vedere nu a intervenit cu nimic în a opri nebunia şi fărădelegea necredinţei. Chiar şi persoana proorocului plin de râvnă pentru restabilirea adevărului şi a credinţei în această confruntare a avut de suferit încât, obosit de lupta inegală, cerea eliberarea şi întoarcerea către părinţii ce trecuseră pe acest pământ. Singurătatea şi inechitatea în lupta pentru apărarea credinţei greu încercate fac ca aceste cuvinte profetice să aibă mereu un ecou prezent peste veacuri pentru toţi cei care îşi asumă şi poartă crucea slujirii.

Restabilirea ordinii, a dreptăţii, a vieţii fireşti nu sunt lucruri obişnuite, ci presupun sacrificiu: „Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni, iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui bun, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis în lume“ (Ioan 15, 20-21).

Oare Dumnezeu, Cel Care L-a condus spre Muntele Horeb unde urma să i Se arate proorocului, nu ştia de starea lui sufletească. „Ce faci aici, Ilie?“ (III Regi 19, 13). Întrebarea, la prima vedere, pare a fi de prisos şi totuşi Dumnezeu, Cel Ce cunoaşte cele ascunse ale noastre, îl provoacă prin aceste cuvinte pe prooroc. El va răspunde cu amărăciunea vizibilului eşec al misiunii lui, dar răspunsul Domnului este încurajator, cele trăite de prooroc şi experimentate nu erau decât manifestări ale răului violent, dar mărginit şi limitat: „Eu mi-am oprit dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi, aceştia nu şi-au plecat genunchii înaintea zeităţilor“ (III Regi 19, 18), deci un număr destul de mare de oameni care nu şi-au trădat credinţa, chiar cu preţul vieţii. Cei necunoscuţi de Ilie, dar ştiuţi de Dumnezeu, rămân o ramură încă aducătoare de roadă (Romani 11, 24), care va fi prilej de curaj şi dorinţă de împlinire a slujirii, cu toate piedicile şi obstacolele întâlnite. Aici proorocul Ilie va fi întărit şi motivat să ungă un nou rege, să-şi ia drept ajutor în misiunea lui pe Elisei, fiul lui Şafat, şi să continue calea ce a primit-o, aceea de a restabili dreptatea izvorâtă din credinţa dreaptă şi mântuitoare.

După această teofanie, Sfântul Prooroc va fi un luptător ce nu se va teme de răutatea satanicească a mai-marilor timpului. La nedreptatea împotriva sărmanului Nabot, căruia regele i-a luat şi viaţa şi moştenirea, Ilie proorocul va fi necruţător: „A zis Ahab regele către Ilie: «M-ai aflat duşmanule şi aici». Iar el i-a zis: «Aşa grăieşte Domnul, în locul în care au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge şi câinii sângele tău»“ (III Regi 21, 19-21). Nedreptatea, anihilarea şi obstrucţionarea dreptului aproapelui este un păcat grav, strigător la cer, încă din această viaţă cerând răzbunare. Sfântul Prooroc Ilie este apărător al dreptăţii dumnezeieşti, al văduvelor şi al orfanilor, al celor fără ajutor, aflaţi în mare suferinţă şi lipsă, este cel care a adus mila, mângâierea şi a dat, prin faptele rugăciunii şi ale credinţei lui, putere şi curaj, săvârşind minuni care au bucurat pe toţi cei care i-au cerut ajutorul.

Pentru viaţa sa sfântă, a fost înălţat cu trupul la ceruri, nu a gustat moartea, pentru că pământul n-a fost vrednic să primească trupul plin de sfinţenie şi har dumnezeiesc al marelui prooroc. Propovăduirea lui a fost axată pe readucerea poporului ales la starea credinţei celei dintâi, la începuturile sale tradiţionale de care se depărtase prin răstălmăcirea adevăratei credinţe (lucru care se petrece şi astăzi prin adoptarea unor surogate de nuanţă protestantă, cu origini în reforme şi războaie religioase, importate de peste ocean, care distrug identitatea fiinţială a neamului şi valorile lui creştin-ortodoxe milenare).

În cuprinsul Sfintei Evanghelii, persoana Sfântului Prooroc Ilie, prin caracterul ascetic al vieţii sale, a fost prefigurarea Sfântului Ioan Botezătorul. Asemenea prefigurări sunt foarte frecvente în Sfintele Scripturi şi ele indică relaţii tainice între evenimente şi persoane despărţite prin secole. Rolul Sfântului Ilie a fost acela de a face ca fiii lui Israel să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu, părăsind idolatria şi indiferenţa, acelaşi rol fiind preluat de Ioan Botezătorul, care avea misiunea de a pregăti poporul, „dându-i cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor“ (Luca 1, 77).

Astfel, sunt uşor de înţeles cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos privitoare la Ioan: „Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit“ (Matei 17, 11-12).

Sfântul Evanghelist Matei lămureşte această afirmaţie a Domnului, spre a nu lăsa să subziste nici o îndoială: „Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul“ (Matei 17, 13). Identificarea lui Ioan cu Ilie pe linia unui paralelism tainic este evidentă. Expresia „aşezarea la loc“ de care vorbeşte Domnul este condiţia chemării poporului ales de a se situa şi înţelege marea experienţă pe care era chemat să o trăiască în linia evoluţiei sale profetice, de a cunoaşte prin veacuri sensul cercetării lui de către Dumnezeu, iar acum direct prin Cel veşnic Mântuitor devenit Om, spre salvarea lumii întregi.

Viaţa Proorocului Ilie a fost axată pe taina apei, focului şi a rugăciunii. La rugăciunea sa pe Muntele Carmel s-a coborât foc din cer şi ploaie binefăcătoare. În clipa sfârşitului, el s-a înălţat la cer într-un car de foc, biruind puterea morţii răspândită pe faţa întregii lumi. Oare nu ne aflăm aici în faţa unei anticipări a darului Sfântului Duh, care avea să fie împărtăşit oamenilor ce vor crede şi mărturisi taina persoanei Mântuitorului Iisus Hristos Cel mort şi înviat? Nu apare astfel Sfântul Prooroc Ilie ca primul vestitor al coborârii harului dumnezeiesc, el care a dus o viaţă plină de sfinţenie şi provocări?

Ioan Botezătorul va fi singurul muritor care va privi coborârea Sfântului Duh asupra Mântuitorului Iisus Hristos în râul Iordan. Acest mare eveniment prin care Dumnezeirea coboară în lumea creată, sfinţind-o şi scoţând-o de sub puterea răului, a avut loc chiar pe malul râului Iordan, de unde Ilie Proorocul a fost înălţat la ceruri, trecând viu în lumea veşniciei.

În momentul Schimbării la Faţă a Domnului, Ilie apare din nou, prezenţa lui atunci indicând etapa de final a omenirii, cea eshatologică, el fiind chemat să participe la ultimele zile ale istoriei acestei lumi, ducând şi reluând marea Sa misiune, de această dată luptând împotriva minciunilor lui Antihrist, a tainei fărădelegii, a minciunii şi a falsei credinţe seducătoare prin care se va încerca răsturnarea valorilor mântuitoarei credinţe.

Astăzi, chipul Sfântului Prooroc Ilie ne întâmpină cu îndemnul de a păstra, trăi şi experimenta taina dreptei credinţe mântuitoare, urmând calea Bisericii care duce la viaţă.