Ştefan cel Mare în ţinutul Iaşilor

Ziua de proslăvire a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt ne prilejuieşte nu doar reîntâlnirea cu uriaşa personalitate a omului de stat, a strategului, a bunului cunoscător al ţării ce i-a fost rânduită de Dumnezeu spre a face din ea o veritabilă „poartă a Creştinătăţii”, ci şi cu neclintita-i credinţă, cu măreţele-i fapte, care l-au înscris de-a pururi în conştiinţa românismului ca pe un voievod mare şi sfânt, făcându-l să urce din istorie şi legendă în sinaxarele Bisericii lui Hristos din binecuvântata Moldovă.

Mai de demult răsfoiam câteva hrisoave din timpul lui Ştefan Voievod, cuprinse în seria Documente privind istoria României. M-a impresionat multitudinea localităţilor din ţinutul Iaşilor cunoscute de sfântul domnitor, cercetându-le cu vreo pricină iscată din interesele ţării sau atunci când îşi recruta vitejii oşteni, ca să zidească din piepturile lor o neînvinsă platoşă.

Am reţinut numărul mare de astfel de aşezări şi, de aceea, în prezentul material vă propun spre atenţie câteva dintre ele, căci, în general, când vorbim de Ştefan cel Mare şi Sfânt, îl raportăm la Moldova de Sus, la ctitoriile lui, la teatrele de luptă, la biruinţele sau înfrângerile sale. Pe lângă toate acestea, Sfântul Voievod, în puţinele ceasuri de tihnă, se apleca atent asupra întregului teritoriu moldav, asupra unor aşezări care, deşi mai îndepărtate de Cetatea de Scaun, îşi aveau însemnătatea lor în deciziile militare, social-economice sau religioase luate de domnitor în vederea propăşirii neamului şi a gliei sale.

Dintru început trebuie menţionat faptul că în secolul al XIV-lea, când s-a temeluit statul feudal Moldova, în părţile Iaşului existau aşezări omeneşti (sate şi târguri) bine închegate, amintite chiar înainte de domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Bunăoară, din vechile opisuri păstrate de pe timpul domniei bunicului său, blajinul voievod Alexandru cel Bun, istoricii au identificat aproximativ 28 de localităţi ieşene, precum şi multe toponime sau hidronime din zonă. Acestea erau importante nu doar pentru aşezările favorabile - din punctul de vedere al structurii petrografice sau condiţiilor climaterice - pentru agricultură, zootehnie, piscicultură sau apicultură. Au rămas numeroase însemnări ce vorbesc de cunoscute prisăci din ţinutul Iaşilor, surse însemnate de miere de albine nu doar pentru consumul intern, ci şi pentru export. Însă, un atu semnificativ al zonei centrale a Moldovei lui Ştefan îl constituie drumurile şi nodurile comerciale, prin care se tranzitau, înspre şi dinspre Europa sau Orient, mărfuri deosebite, scumpe. Cercetătorii au identificat în zonă aşa-numitul „drum al sării” (trecea prin Târgu Frumos, îndreptându-se spre Prut, iar de aici spre Crimeea), „drumul oilor” (amintind de transhumanţa turmelor de oi de la munte spre câmpie şi invers). O rută comercială strategică, extrem de importantă, spun istoricii, era „drumul tătărăsc”, cunoscut încă din anul 1382, devenit mai târziu „drumul moldovenesc”, care făcea legătura dintre Orient şi marile oraşe din Europa de Vest. Negustorii, trecând graniţa, coborau de la Suceava spre ţinutul Hârlăului, Cotnarilor, apoi, mai jos, către Erbiceni, îndreptându-se spre Iaşi, unde se supuneau vămii, iar de acolo îşi continuau drumul spre Caffa, în Crimeea, şi mai departe, spre Orient, până-n îndepărtata Persie. Primul document unde se aminteşte de localitatea Iaşi datează din 8 octombrie 1408: prin intermediul său, Alexandru cel Bun acorda privilegii comerciale negustorilor din Lemberg.

Revenind la Binecredinciosul Ştefan, însemnările vremii vorbesc despre vreo 30 de documente din timpul domniei sale, ce consemnează aproape 60 de localităţi din ţinutul Iaşilor. Dintre ele, după studii efectuale în secolele XIX-XX, au supravieţuit până-n zilele noastre doar 27, pe când 31 au dispărut, iar altele 3, izolate, n-au fost identificate. La scurt timp după urcarea pe tron, la 1 noiembrie 1458, domnul Moldovei emitea un hrisov prin care întărea lui Stanciu Sinescu mai multe sate din Cârligătură (o regiune forestieră renumită de pe cuprinsul actualului judeţ Iaşi, presărată cu numeroase sate construite la marginea codrilor sau chiar pe locul defrişărilor, cum ar fi: Dealul-Mare, regiunea Hârlău, sau codrii Cotnarului, Sineşti Crepătureni, Sturneştii. Stanciu mai primeşte o moară şi o prisacă pe Bahluieţul mic, în satul Şacovăţ. După un an, pe 12 iunie 1459, Ştefan Voievod îi dăruieşte unui alt boier, I. Negoiescul, probabil apropiat colaborator, satele: Bereştii, Dringeştii (azi dispărut) şi Havati. Satul Bereşti făcea parte din trupul moşiei Dumeşti de Iaşi, iar Havati, după istoricul M. Costăchescu, se mai numea Havatieşti - Vavatieşti; mai târziu s-a numit Bârleştii, astăzi Bârleşti, sat al comunei Erbiceni. Documente similare emise în 1468, 1472, 1491, 1493, 1497, 1499, 1500, 1501 amintesc de alte sate din actualul judeţ Iaşi: Frânceşti, azi Budăi; Cosiţeni, Podu Iloaiei; Chicera, Sârca; Tomeşti, Popeşti, Glodenii, Icuşeşti pe Jijia, Bătăreşti, azi dispărut; Hoiseşti, Dumeşti; Mădârjaci, Lungani; Iacobeni, Vlădeni şi altele.

O categorie specială de localităţi o reprezintă cele dăruite de milostivul domnitor multor aşezăminte monahale, ctitorii ale sale. Bunăoară, pe 20 noiembrie 1499, Voievodul dăruieşte Mănăstirii Voroneţ satul Milcineşti, parte din satul Popeşti, comuna Popeşti de astăzi. Pe 30 martie 1500 Sfântul Ştefan dona Mănăstirii Probota satul Perijani, în apropiere de Ciulineştii de azi, comuna Probota. După un an, în 1501, 14 decembrie, binevoitorul domn oferea Mănăstirii Putna satele Sineşti şi Onişcani, iar în 1503, pe 6 octombrie, hotărnicea donarea satelor Bucium şi Ciurbeşti ctitoriei sale de la Dobrovăţ. Nu erau cazuri singulare, căci şi predecesorii săi obişnuiau să înzestreze mănăstirile cu moşii din ţinutul Iaşilor. De exemplu, prin 1415 Alexandru cel Bun dăruia Mitropoliei de la Suceava poiana Vlădicenilor, cu prilejul aducerii la Suceava a moaştelor Sfântului Mucenic Ioan, din Cetatea Albă; în 1454 Mănăstirea Moldoviţa primea satele ieşene Ţuţora şi Mogoşeşti; Mănăstirea Neamţ primea, prin 1466, satele ieşene Balomireşti, Cârniciani, astăzi dispărute.

Multe se mai pot spune, dar niciodată îndeajuns, despre Ştefan cel Mare. În măreaţa sa efigie există ceva din destinul poporului român. Credinţa lui în Dumnezeu şi modul paradigmatic de a o manifesta au rămas un reper luminos în devenirea noastră. Strădaniile sale de a apăra glia strămoşilor, credinţa şi demnitatea poporului sunt simbolul întregii istorii naţionale - o istorie a luptei întotdeauna defensive, pentru neatârnarea noastră înaintea tuturor cotropitorilor. Toate acestea ne îndeamnă ca, ori de câte ori ne amintim şi-l proslăvim pe Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, să nu transformăm sărbătoarea într-o emoţie romantică sau într-o comemorare searbădă, ci să ne fie un imbold de înnoire duhovnicească şi lucrare jertfelnică. Să purtăm în suflete şi cugete dragostea Măriei Sale pentru credinţa dreptmăritoare, jertfa şi demnitatea pentru apărarea şi propăşirea românismului.