Te poţi şi sminti de cum iubeşte Dumnezeu (II)

Tot din categoria me­sajelor primite pe internet. Cineva îmi ridică o problemă vi­zavi de relaţia cu clericii, dar din altă perspectivă decât cea redată în articolul anterior: „Încep să redescopăr Ortodo­xia, cu mari dificultăţi, şi aş dori un duhovnic liber, care să-mi permită să mă îm­păr­tăşesc – dat fiind că-mi doresc foarte mult – şi în acelaşi timp să nu-mi ceară să fac absolut nimic: nici rugăciune, nici post, nici să nu mănânc înainte de împărtăşanie etc. Pentru că, dacă duhovnicul îmi cere ceva, mi se pare o violenţă, o impunere. Vreau să fac totul spontan. Altfel, şi Dumnezeu să mă ajute să mă vindec, nu reuşesc. Mă răz­vră­tesc şi preoţii îmi par oameni mici, care se închină cu sfială şi teamă unor principi-idoli, fricoşi şi morţi. Iertaţi îndrăzneala. Aştept răspuns.“

Răspunsul meu la acest mesaj venit de la cineva din diaspora îl redau în cele ce urmează. Orice duhovnic au­ten­tic este liber. Duhovnic – a­dică îndrumător întru cele ale Duhului. „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Dom­nului, acolo este libertate“ (II Corinteni 3, 17). De multe ori înţelegem libertatea greşit, interpretând-o mai ales ca permisiunea de a ne face voia, de a face tot ceea ce dorim sau ne trece prin cap. Evreilor ca­re se credeau a fi liberi, Mân­tui­torul le spune: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâ­ne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr“ (Ioan 8, 34-36). Încât, e bine să luaţi mai întâi aminte la ce înţe­legeţi prin acest „să fac totul spontan“. Când faceţi aşa, „spontan“, unele lucruri, sun­teţi absolut sigur că este vorba despre libertate, că aţi ales în deplină cunoştinţă de cauză? Nu cumva „se în­tâmplă“ să faceţi lucruri doar pentru că aşa „vă vine“ – fără să conştientizaţi pe deplin de unde anume „vă vine“? Da, pe Dumnezeu Îl alegem în de­pli­nă libertate. Altminteri, nici nu se pune problema să in­trăm în Împărăţie. Citiţi Evangheliile şi veţi vedea că niciodată Hristos nu impune ceva sau nu obligă pe cineva să-L urmeze. Întotdeauna în­deam­nă sau cheamă, averti­zează asupra unor consecinţe sau deconspiră lenea, viclenia şi făţărnicia, dar niciodată nu abuzează de puterea Sa dumnezeiască (a se vedea şi mo­dul în care Domnul „recep­tea­ză“ refuzul acelui tânăr dre­gător, la Matei 19, 16-26).

Înţeleg că nu doriţi să vi se impună nimic. Dar nu înţeleg de ce doriţi să impuneţi unui duhovnic să vă dea permisiunea de a vă împărtăşi în ori­ce condiţii veţi crede de cu­vi­in­ţă? Împărtăşirea este uni­re de bunăvoie cu Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Este cultiva­rea unei relaţii de iubire cu El. Ca să ajungem la această uni­re, e nevoie să ne ţinem de o anume Cale. Nu putem avea pretenţia să ajungem, spre e­xem­plu, la Ierusalim dacă, ple­când de la Iaşi, o luăm spre Roma. Sau cum spune Dom­nul: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui“ (Ioan 14, 21). Pe Muntele Tabor, Mân­tui­to­rul Se arată în chip dumnezeiesc ucenicilor Săi Petru, Iacov şi Ioan, care „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăi­mân­tat foarte“ (Matei 17, 6). Cei trei nu erau întru totul pregătiţi pentru a vedea slava lui Dum­nezeu, de aceea abia puteau privi această Schim­bare la Faţă a Domnului. Rugăciunea, postul, ajunarea euharistică şi toate celelalte sunt rânduite de Biserică pentru a ne pregăti de împăr­tăşanie, adică de întâl­nirea aceasta atât de intimă cu Dumnezeu. Şi în procesul de vindecare, sunt medicamente care nu se pot lua decât cu un regim alimentar adecvat. Sau, altfel spus, dacă cineva poartă ochelari şi are lentilele murdare, cum va putea să se bucure deplin de cele pe care le-ar putea vedea ochii săi? Tot aşa, şi noi avem nevoie să ne curăţim inima pentru a „vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8). Noi suntem cei care a­vem nevoie, nu duhovnicul! In­teresul este al nostru, pe noi ne ajută să facem ascul­tare de duhovnic. Dacă vrem să do­bân­dim un meşteşug, ne asu­măm ucenicia pe lângă un meşter bun şi facem tot ce ne spune acela şi ce vedem la el. Dacă în cele omeneşti este nevoie de a asculta de cel ce ne învaţă, nu trebuie, cu atât mai mult, ca în cele dumne­ze­ieşti să ascultăm de Învă­ţă­torul a toate şi de duhovnicul prin care El ne povăţuieşte spre bi­nele nostru?