Tudor Constantin Patacă - îngerul cu chip de copil

Suntem prezenţi astăzi (n.r. joi, 1 noiembrie 2018) aici pentru ca, prin slujba de înmormântare săvârşită, să-i însoţim zborul acestui prunc fără de vârstă, Tudor Constantin, care a fost răpit dureros de grabnic, la cei aproape doi anişori, din braţele părinţilor lui, Cristina Mihaela şi Constantin Patacă, la Ziditorul şi Creatorul a toate.

Cine nu va suspina şi nu va striga cu plângere multă în adâncul sufletului său pentru acest prunc - deşi pe prunci, pentru că nu şi-au pătat haina luminoasă a Sfântului Botez, nu ar trebui să-i plângem - care se compune în fiinţa sa din două mari iubiri: iubirea lui Dumnezeu şi iubirea părinţilor lui?

Se spune că un copil este o invenţie binecuvântată a iubirii lui Dumnezeu, prin care verifică iubirea părinţilor, perpetuând-o, intensificând-o, întrupând-o şi înveşnicind-o. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că un copil este „împreuna-lucrare dintre Dumnezeu şi părinţi”.

Prin naşterea lui Tudor Constantin, din 7 februarie a anului 2017, părinţii lui au zidit o nouă biserică lui Dumnezeu, adăugându-se celorlalte două, întrupând iubirea lor în acest minunat copil, care astăzi ne învaţă curajul şi demnitatea în faţa morţii.

Un copil este o mărturie vie a bucuriei din Împărăţia lui Dumnezeu.

Prin naşterea unui copil, Hristos se întrupează iarăşi; pruncia Lui prelungindu-se sub chipul nevinovăţiei copilului, care, prin Sfântul Botez, se face şi purtătorul sfinţeniei Lui.

Copilul, prin primirea Tainelor vieţii spirituale: Botez, Mirungere, Euharistie, este încredinţat lui Dumnezeu, încât toate ale lui Hristos - naşterea, viaţa, moartea şi învierea Lui - devin ale acelui copil.

De altfel, copiii sunt o pildă vie de inocenţă pentru noi, motiv pentru care Mântuitorul Însuşi îi elogiază în nenumărate rânduri, zicând: „Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Matei 18, 5); şi iarăşi: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru bine a voit să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32).

Prezenţa unui copil într-o familie tămăduieşte durerile cele mai apăsătoare, lacrimile cele mai neodihnite, rănile şi suferinţele cele mai adânci. Când se naşte copilul, spune Solomon, se bucură tatăl şi mama lui şi saltă de veselie cea care l-a născut (Pilde 25, 25).

Şi, deşi un copil nu are o biografie, viaţa lui proiectându-se mai mult în viitor, moartea lui nu ne poate fi indiferentă.

Şi moartea pruncilor se numără printre urmările păcatului primordial.

Întotdeauna lupta copiilor cu moartea este sfâşietoare. În cartea Facerea se spune că Agar nu voia să vadă moartea lui Ismael, copilul ei (21, 16). Este nedrept să nu te poţi apăra de moarte; să lupţi cu un adversar inegal. Un prunc moare fără să ştie ce i se întâmplă; la om, conştiinţa morţii apare abia între opt şi zece ani.

Pentru copil, ca şi pentru noi, viaţa este o clipă suspendată între două veşnicii, cea de dinainte de naştere şi cea de după moarte; de aceea, viaţa apare ca relativă şi imperfectă. Şi, dacă viaţa este relativă şi imperfectă, atunci moartea ar putea să pară astfel definitivă şi perfectă, motiv pentru care viaţa finită trebuie să fie privită ca o pregătire continuă nu pentru moarte, ci pentru viaţa infinită.

Însă, trecerea aceasta peste moarte nu o putem realiza decât prin Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune că „atât în viaţă, cât şi în moarte, suntem ai lui Dumnezeu” (Romani 14, 8).

De altfel, moartea este un punct pe care inima îl atinge şi îl depăşeşte ritmic, în fiecare secundă.

De ce s-o fi grăbit Dumnezeu să-l scoată pe acest prunc nestricat de vicii, patimi şi păcate şi încă nedesăvârşit cu vârsta din mijlocul acestei lumi? De ce atâta suferinţă şi boală într-un prunc, care n-a greşit nimănui cu nimic?

Sunt întrebări, aş zice eu, de bun-simţ, dar la care numai Dumnezeu poate să răspundă!

Însă, ceea ce eu aş putea să vă spun este că aceste stâlpări ale eternităţii, copiii, sunt preferaţii lui Hristos, cărora le-a hărăzit în mod preferenţial Împărăţia lui Dumnezeu, după cum El Însuşi a spus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca acestora este Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14); şi iarăşi: „Adevărat vă spun vouă: cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea” (Luca 18, 17).

Şi iată că nicio intervenţie umană din ţară şi străinătate nu a putut opri pe pruncul Tudor Constantin Patacă să dea curs chemării lui Hristos şi să se adauge, la nici doi anişori, cetelor cele dumnezeieşti ale sfinţilor prunci!

Nimic nu este mai dureros pentru o mamă şi mai întristător pentru un tată ca atunci când trebuie să-şi înmormânteze fiul sau fiica cărora le-a vegheat, cu sporită atenţie, fiecare clipă din viaţa lor.

Amintirea fiecărui scâncet, a fiecărui cuvinţel rostit, mai ales dacă au ajuns să vorbească bine, sau a fiecărei isprăvi făcute în nevinovăţia lor, îi va tulbura şi mare durere le va produce.

Însă, cine n-a auzit de durerea lui Israel pentru moartea întâilor născuţi? Sau de bocetul Rahilei, care plângea cu plângere amară pentru moartea fiilor ei (Ieremia 31, 15); sau de durerea văduvei din Sarepta sau a celei din Nain, sau a lui Iair din Capernaum, care nu puteau să-şi înfrâneze glasul de la bocet şi ochii de la lacrimi, pentru moartea fiilor lor; sau de durerea a milioane, dacă nu miliarde de părinţi, pentru moartea grabnică, din diverse motive, a pruncilor lor?

Citiţi Scriptura, Proloagele sau Sinaxarele Mineielor şi vă veţi convinge de acest adevăr.

Sigur că pruncii care au fost ucişi din motive de credinţă, pomeniţi liturgic de Biserică, separat sau în sobor, cu care au fost umplute sânurile lui Avraam, atunci când va veni timpul chemării noastre, ne vor povesti despre cum au crescut ei în veşnicie.

Aşadar, în numele Părintelui Mitropolit Teofan şi al meu personal, vă îndemn, îndurerată familie Cristina Mihaela şi părinte Constantin Patacă, dimpreună cu cei doi fii ai frăţiilor voastre şi frăţiori ai pruncului Tudor Constantin: Mihail şi Pavel, şi pe voi iubiţi credincioşi şi rudenii de aproape şi de departe, ca această încercare şi durere prin care treceţi să nu vă slăbească credinţa, deznădăjduindu-vă, ci, dimpotrivă, chiar dacă vă este greu, bucuraţi-vă toţi, deopotrivă, cu bucurie sfântă, pentru că, astăzi, o nouă stâlpare răsare în muntele cel sfânt a lui Dumnezeu, un nou nume se adaugă în cartea celor mântuiţi.

Ridicaţi-vă din durere, cu nădejdea că vom ajunge la învierea cea de obşte când ne vom bucura împreună, nu doar un timp limitat, ci o veşnicie!