Unirea Principatelor și oful unor moldoveni de atunci și de astăzi

Unirea Principa­te­lor ne aduce în min­te și în suflet dragostea înainta­și­lor față de idealul sfânt al u­nității, lupta lor pentru împli­ni­rea dezideratului de secole al românilor. Dacă le vom citi măr­turiile, lesne vom înțelege că fiecare încerca să eviden­ție­ze câte o latură a Unirii ca pe o necesitate istorică, politică, economică, ba chiar religioasă. În acest sens, m‑aș opri la câ­te­va principii lansate și susținute cu toată fermitatea de cunoscute fețe bisericești care, cu un neirosit zel misionar, au convins poporul că toți cei ce luptă pentru unire luptă să împlinească o poruncă dumnezeiască. Bunăoară, înainte de Unire, arhimandritul Melchisedec Ște­fănescu, într‑o înflăcărată cuvântare, susținând Unirea Principatelor, amintea de cuvintele Mântuitorului din a Sa Rugăciune: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mi­ne și Eu întru Tine, așa și a­ceștia în Noi să fie una, ca lu­mea să creadă că Tu M‑ai tri­mis” (Ioan 17, 21). În sprijinul acestei idei, vorbitorul a adus și cuvintele dumnezeiescului Pavel, Apostolul: „Siliți‑vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup și un Duh... este un Domn, o cre­dință și un botez. Un Dumne­zeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate întru toți” (Efeseni, 4, 3‑6). Patriotul și, mai târziu, hăruitul ierarh considera unitatea de credință ca o poruncă divină: împlinită, ar aduce binecuvântare și pace peste cei care, în curgerea timpului, ar păzi‑o.

Aidoma lui, arhimandritul Neofit Scriban, un alt mare lup­tător pentru Unirea Princi­patelor, pe lângă argumentele liturgice (ectenia rostită zilnic de Biserică „pentru unirea tuturor”), într‑o luare de cuvânt, amintea și de cugetările unor filosofi: „concordia res parvae crescund discordia dilabuntur” (prin unire lucrurile mici cresc, iar prin dezbinare ele se rui­nea­ză), argumentând necesitatea Unirii nu doar prin exemple din Sfânta Scriptură ori astfel de maxime, ci și prin istoria unor popoare europene ori din simțul său practic. Cuprins de fiorul bucuriei născute din conturarea tot mai deplină a posibilității înfăptuirii Unirii, la 5 ianuarie, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales, mai întâi, Domn al Moldovei, Mitropolitul de la Iași, Sofronie Miclescu, ex­clama, parafrazând cunos­cuți psalmi: „Aceasta este ziua pe care a făcut‑o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într‑însa... căci Dumnezeu s‑a pogo­rât peste țara aceasta ca ploaia pe pământ”. Cam așa era sta­rea de spirit în Moldova: lideri politici, fețe bisericești, intelectuali, vârstnici și tinere vlăsta­re, orășeni și țărani, într‑o pro­vi­dențială sinergie, au hotărât să înfăptuiască ceea ce de veleaturi întregi fusese reverie pentru atâtea generații care nu au încetat să nădăjduiască, să se roage, să viseze, să lupte și să se jertfească.

Teoriile antiunio­niste s‑au dovedit simple fabu­la­ții

Din păcate, tot în Moldova, spun istoricii, au existat și confrați care nu puteau gândi la fel sau poate că, iubind prea mult neamul moldovenilor, s‑au te­mut să creadă pe deplin că U­ni­rea va însemna echitate, ega­litate pentru ei. Spre a fi mai sonori, ei s‑au organizat în așa‑numită mișcare antiunionistă; în preajma anului 1859 au început să răspândească fel și fel de teorii referitoare la pier­derile incomensurabile pe care Moldova le va suferi în fața Mun­teniei prin migrația centrului de greutate politic și administrativ spre București, căci „cealaltă Valahie”, având superioritate numerică, va deține superioritate în Divan și în vii­torul Parlament, pe când „mol­do­venii vor fi siliți să îndure le­gea muntenilor și să fie absor­biți mai curând ca un popor cucerit, decât ca unul unit cu Valahia”. Înfricoșătoarele ipo­teze reprezentau o mană ce­reas­că pentru marile puteri din exterior: Imperiul Austro‑Un­gar și Imperiul Otoman vedeau în Unirea Principatelor zădăr­nicirea intereselor politice, mi­li­tare și economice „râvnite” și implementate de atâta amar de vreme în obiditul pământ ro­mânesc. De aceea, nu au făcut decât să pună „paie pe foc”, în­cât sărmanii separatiști au a­juns la stupida idee că ar fi de preferat „o unire morală și sufletească, iar nu una politică și administrativă cu muntenii”. Rătăcirea lor a mers până aco­lo încât socoteau că, prin unire, Moldova va deveni o simplă anexă a Munteniei; drept urmare, antiunioniștii au trimis reprezentanți la Poarta otoma­nă cerându‑i sultanului să ga­ran­teze autonomia, „singurul sprijin pe care se reazemă liniș­tea și fericirea țării”. Dincolo de afirmațiile belicoase și ușor fantasmagorice, teoriile antiunio­niste s‑au dovedit simple fabu­la­ții, sprijinite și de anumiți fac­tori politici; văzându‑și ame­nințate interesele personale ori de grup, aceștia au manipulat gruparea, atrăgând în ea chiar și unele fețe bisericești. Dacă Alexandru Vogoride, secretar al Ambasadei otomane din Lon­dra, frate al caimacamului Ni­co­lae Vogoride, ori Teodor Balș, publicistul și omul politic Ni­colae Istrati ori bătrânii boieri din familiile bogate Rozno­va­nu, Boldur‑Lățescu, Ghica și al­ții vedeau în Unire periclitarea propriilor lor interese (precum aspirația la tronul Moldovei), unii membri ai puțin cunoscu­tei mișcări, precum și clericii nu pot fi bănuiți de așa ceva.

Se poate îndoi cineva de patriotismul și românismul curat ale marelui cărturar Gheorghe Asachi sau de dragostea sfântă a lui Ion Creangă pentru tot ce‑i frumos și românesc? S‑au scris multe pagini despre apartenența lor la mișcarea antiuni­o­nistă, de aceea nu vreau să re­i­te­rez concluziile interesante ale cercetătorilor. Aș dori, to­tuși, să cred că acești români s‑au lăsat mânați într‑o astfel de luptă numai din iubirea față de Moldova, istoria și valorile ei, dorind a trage un semnal de a­larmă pentru politicienii de a­tunci și pentru cei din viito­rime, deci și pentru cei de as­tăzi, că Moldova nu trebuie să reprezinte un „apendice” al țării, o mașină de vot; că mol­dovenii au avut dreptul istoric de a face parte din divanul lui Cuza, dar, în aceeași măsură și astăzi, se cuvine ca ei să acceadă în toate structurile poli­tice ori decizionale ale nației. Poa­te că „penuria” de moldo­veni din recentele proiecte politice ale României este cau­zată și de dezbinarea legiuitorilor trimiși în forul decizional al țării de noi, moldovenii. În Parlamentul României, din cei 464 de aleși, vechea regiune istorică din estul țării este reprezentată de aproape 100 de parlamentari, deci un procent de peste 20%. Când se află la mijloc interesele Moldovei, dezvoltarea și alinierea ei la standardele europene de care se tot vorbește în campaniile electorale – precum, bunăoară, în­de­lung trâmbițata infrastructură rutieră ce ar urma să lege Moldova de celelalte regiuni ale României – oare aproape un sfert din membrii camerelor legiuitoare românești nu‑și pot face auzită vocea lor și a celor aproape cinci milioane de mol­doveni pe care‑i reprezintă în forul suprem legislativ?

Împărtășind cu deplină con­vingere idealul sfânt al unității românești, am scris rândurile de azi cu sincera dorință ca și acest episod din istoria zbuciumată a țării să ajungă mai cu­noscut, ca să învățăm din el să viețuim uniți. Poate vor afla de el și ai noștri cârmuitori ca­re, pre­ocupați de bunăstarea în­tre­­gii Românii (sic!), au uitat, sau probabil își amintesc mai rar, că din România face parte, indestructibil, și Moldova.