Vizita pastorală, sau apropierea de enoriaşi

Dacă în Occidentul creştin pastoraţia s-a clădit pe imperativul „Mergând, învăţaţi toate neamurile!" (Matei 28, 19) sau „Siliţi-i să intre!" (Ioan 14, 23), Ortodoxia şi-a întemeiat pastoraţia pe îndemnul „Vino şi vezi!" (Ioan 1, 46) sau pe invitaţia „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!" (Psalmi 33, 8). Plecând de la această premisă, păstorul de suflete nu se poate mulţumi cu vestirea Evangheliei doar în locaşul de cult.

Dacă apreciem cu onestitate numărul credincioşilor care participă la slujbele Bisericii sau al celor care se spovedesc în raport cu numărul total al enoriaşilor din cuprinsul parohiilor, proporţia este una îngrijorătoare. În majoritatea cazurilor proporţia nu depăşeşte un sfert, fapt care reclamă o altă abordare decât aşteptarea credincioşilor în biserică.

Dacă suntem contrariaţi de maniera abuzivă a celor care fac propagandă religioasă mergând din casă în casă şi din uşă în uşă, cred că ar fi mai constructiv dacă am evalua în actualitate paradigma pastorală de a porni în căutarea oii pierdute (Luca 13), nemulţumindu-ne cu cele nouăzeci şi nouă de oi aflate în staul, adunate deja în corabia mântuirii - Biserica.

Abordarea personală a credincioşilor indiferenţi, neangajaţi în viaţa Bisericii, se înscrie în dreptul datoriei noastre de a propovădui Evanghelia fără a cădea în riscul de a face prozelitism. Noi, preoţii din parohii, suntem îndreptăţiţi, dar şi îndatoraţi să-i vizităm, să-i invităm la Cina Domnului pe cei botezaţi în credinţa ortodoxă, şi nicidecum zeloşii cultelor neoprotestante.

În acest sens, credincioşii neintegraţi deplin în Trupul lui Hristos pot fi vizitaţi în mod expres, în afara vizitelor prilejuite de Crăciun sau de Bobotează.
După anunţarea prealabilă a vizitei, preotul poate începe un dialog cu persoanele în cauză. Apropierea de aceşti enoriaşi e bine să se facă într-o manieră delicată, tema apropierii de Dumnezeu fiind adusă în discuţie pe parcurs. Mai întâi, e bine să se creeze un ambient de încredere şi un dialog legat de preocupările şi năzuinţele sufleteşti ale celui aflat în atenţia preotului. După depăşirea acestui stadiu, poate fi adusă în discuţie şi oportunitatea apropierii de Biserică.

Vizitele pastorale, precedate de pomenirea în rugăciune a celor indiferenţi, sunt de natură să subţieze mult rândul acestora şi să sporească numărul celor prezenţi în biserici.

Pentru a avea rod, vizitele pastorale nu ar trebui să se suprapună cu vizitele îndătinate, pentru ca cel vizitat să nu considere vizita preotului marcată de un scop nedeclarat sau chiar de un scop pecuniar.

De aceea, preotul va refuza categoric să primească în cadrul vizitei vreo donaţie sau un ajutor material, pentru ca interesul pentru viaţa persoanei vizitate să nu fie umbrit de nimic.

Mandatul păstorului de suflete este unul cu totul special, aşa cum se arată în cartea profetului Iezechiel: „Şi pe tine, fiul omului, te-am pus Eu străjer casei lui Israel şi tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea". Iar dacă „tu nu îi vei grăi nimic ca să vesteşti pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta" (Iezechiel 33, 7-8).

Între acest imperativ şi statura lui Moise (Ieşire 32, 32) sau a Sf. Pavel (Romani 9, 3), care preferau să fie anatema decât să piară poporul credincios, se desfăşoară spaţiul în care fiecare păstor are şansa de a răspunde în prezent probei de iubire la care ne cheamă Mai-Marele păstorilor (I Petru 5, 4): „Petre, mă iubeşti tu pe Mine?... Păstoreşte oile Mele!" (Ioan 21, 15-17). Iar a păstori înseamnă, pe lângă a procura hrană îmbelşugată oilor, căutarea oii pierdute şi păzirea de lupul înţelegător (Ioan 10).

(Pr. Bogdan Frăsilă, inspector la Sectorul de misiune din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor)