A fi creștin

În Epistola către Timotei, Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Căci Dum­nezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și al înțelepciunii” (II Timotei 1, 7). Apostolul vrea să ne transmită că adevărații creștini nu-și desfășoară credința lor în „duhul temerii”, pentru că religia creștină nu este religia fricii de zeitate și, dacă există temere, ea stă legată de conștiința răspunderii personale pentru viața proprie și a seamănului. Temerea înseamnă și respect, pe care îl datorăm lui Dumnezeu, iubire și dragoste către noi înșine, către semeni și natura înconjurătoare. Având „duhul puterii”, avem capacitatea de a lucra, de a cunoaște, de a face și realiza, de a stăpâni lumea spre binele comun, spre prosperitatea tuturor.

„Duhul dragostei” cuprinde sentimentul de generozitate, de a ne dărui pentru binele comun; de a ne elibera de egoism, de a poseda exclusiv, dăunând prin lăcomie, de orice fel. Adevărata dragoste duce spre bine și frumos și este ziditoare de fapte bune și de ajutoare, iar „duhul înțe­lepciunii” susține echilibrul nostru sufletesc între gând, vorbă și faptă, ajută la deosebirea binelui de rău. Fericitul Augustin, în ceea ce privește relația cu Creatorul, exclamă atât de frumos: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu, până nu se va odihni întru Tine”.
Adevăratul creștin credincios este neliniștit și temător în această lume terestră. Vrem tot mai mult să ne întâlnim cu Dumnezeu, Îl dorim, Îl chemăm și vrem să fim cu El. Această întâlnire se împlinește prin rugăciune; întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos o realizăm și împlinim prin Sfânta Împăr­tășanie, iar întâlnirea cu Sfântul Duh se face prin darurile primite. Și totuși, creștinul lipsește de la aceste întâlniri și foarte ușor comite greșeli-păcate, care îi dăunează personal și semenilor. Îi lipsesc căința, încrederea în bine și iubirea lui Dumnezeu, care așteaptă îndreptarea și întoarcerea lui pe calea cea bună.

Când preotul merge la biserică, el știe că întâlnirea sa cu Hristos acolo trebuie să aibă ca temei al liturghisirii împăcarea cu semenii. La fel este și cu credincioșii. Oare, ei nu au nimic de împăcat, de iertat? Haina sufletului oricărui creștin trebuie să fie mereu de mintă, odihnindu-se liniștit întru Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Îmbrăcarea și odihna în Domnul spre desăvârșire, spre apropierea de Dumnezeu și spre îndumnezeire o împlinește creș­tinul prin primirea Sfintei ­Cuminecături. Dar este oare sufletul oricărui credincios îndeajuns de pregătit pentru primirea acestei haine strălucitoare? Este sufletul creștinului cu adevărat deschis către Hristos? Căci răspunderea este mare! Știu ce s-a întâmplat cu cei poftiți la nunta fiului de împărat (Matei 22, 12).

Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă și ajută pe oricine care se apropie și cu un „dram de credință” de El. Toate acestea încep și au început în a crede în Hristos și în cuvintele Lui din Sfânta Scriptură. În concluzie, a crede sau a nu crede în Dumnezeu, pentru un creștin, este ca și când s-ar întreba ce are de câştigat sau de pierdut în viață.