„Aceştia au agonisit o viață de credință în duh”

În studiul introductiv de la volumul al XI-lea (Actele martirice) din Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, pr. prof. Ioan Rămureanu ilustrează că „din epoca persecuţiilor Bisericii de către împăraţii romani din secolele I-IV, (Biserica) a moştenit cultul martirilor, care s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine, pe care martirii creştini au mărturisit-o cu statornicie şi curaj, şi s-au încoronat pentru chinurile îndurate şi pentru moartea lor martirică cu cununa nemuririi şi a vieţii veşnice” (Bucureşti, 1992, p. 5).

Învăţătura Bisericii noastre afirmă că acelor creştini, sau chiar şi unor persoane alese din Vechiul Testament care în timpul vieţii pământeşti s-au arătat pline de desăvârşire în viaţa morală şi care, după trecerea la cele veşnice, duc o viaţă fericită în cer gustând o parte din fericirea pe care o vor primi deplin după judecata universală, li se cuvin o cinstire şi o închinare relativă, manifestate în sărbătorile consacrate lor, în bisericile ridicate în cinstea lor, în preamărirea vieţii şi a faptelor lor, în slujbele rânduite de Biserică în cinstea şi pomenirea lor, în venerarea moaştelor şi icoanelor lor şi în rugăciunile adresate lor spre a mijloci la Dumnezeu pentru noi. Aceştia, dimpreună cu îngerii, formează ceata sfinţilor, dintre care cea mai vrednică de cinstire este Fecioara Maria, Maica Domnului, căreia Biserica îi dă un cult de preacinstire sau supravenerare. 

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate...”

Cultul cinstirii sfinților s-a dezvoltat imediat după Înălțarea Domnului Iisus Hristos la cer. Primul martir care și-a jerfit viața a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan, al cărui martiriu este relatat de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în cartea Faptele Apostolilor, la capitolul al VII-lea. Cu siguranță Sfântul Ștefan, prin martiriul său consemnat de Apostolul Luca, a însemnat un model pentru toți creștinii din perioada imediat următoare și nu numai. Mai apoi, chinurile îngrozitoare prin care treceau sfinții au fost transmise și în scris urmașilor, „fiind vrednice cu adevărat de o amintire nepieritoare”.

Mântuitorul Iisus Hristos, în capitolul al V-lea de la Evanghelia după Matei, spune Apostolilor: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor. Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe prorocii cei dinainte de voi”. Bărbăția, curajul și seninătatea cu care sfinții mucenici înfruntau chinurile prigoanelor, tăria cu care își apărau credința și primeau moartea pentru ea, au trezit în sufletele credincioșilor sentimentele de admirație, de respect și venerație față de martiri, în care ei vedeau manifestându-se și lucrând puterea lui Dumnezeu. Cultul Bisericii se dezvoltă odată cu cel al sfinților mucenici, care reprezintă cel mai mare câștig al Bisericii. 

Perioada aceasta, de după Înălțarea Domnului la cer și până la edictul de la Milan 313 dat de împăratul Constantin cel Mare, reprezintă perioada celor mai aprige persecuții declanșate de împărații romani împotriva creștinilor. 

„Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor prin care pot ajunge la Hristos”

Aflăm că moartea martirică era considerată un ideal în acele vremuri de prigoană. Atitudinea morală a martirilor creștini în fața morții este vrednică de toată lauda, căci ei au renunțat la toate ale lumii acesteia, la părinți, la fii și fiice, la frați și la surori, la rude și la prieteni, din dragostea nemărginită pentru Dumnezeu Cel nevăzut și pentru Domnul Iisus Hristos. Martirii creștini au murit cu bucurie, senini și răbdători în chinuri și moarte, fără revoltă și orgoliu, modești, fără să se laude cu sacrificii în fața păgânilor, rugându-se pentru prigonitorii lor, iertându-i așa cum a iertat Hristos pe cei care L-au răstignit. „Scriu tuturor Bisericilor și le spun tuturor că mor de bună voie pentru Dumnezeu numai dacă voi nu mă veți împiedica. Vă rog să nu-mi arătați o bunăvoință nepotrivită. Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor prin care pot ajunge la Hristos. Sunt grâu al lui Dumnezeu și voi fi măcinat de dinții fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos”. Astfel se adresează Sfântul Ignatie Teoforul crești­ni­lor din Roma, martirizat în anul 107.

Actele martirice ne arată cum a luat naștere cultul sfinților și al sfintelor moaște. El s-a practicat chiar de la începuturile creștinismului. Apocalipsa Sfântului Ioan este plină la fiecare pagină de amintirea celor ce și-au vărsat sângele pentru Hristos: „Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o” (Apoc. 6, 9). De aceea, moaștele sfinților au fost depuse chiar din secolul al II-lea pe Sfânta Masă, în Altarele bisericilor, pe care se săvârșește până azi Jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Hristos pe Cruce, jertfa martirilor și jertfa nesângeroasă euharistică. 

În martiriul Sfântului Policarp se spune: „Ne închinăm lui Hristos, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii și imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire față de împăratul și învățătorul lor. Fie ca și noi să devenim părtași și împreună ucenici cu ei”. 

Prăznuirea mucenicilor în Biserica primară

Martirii au fost îngropați cu deosebită cinste. Trupurile, resturile sau osemintele lor au fost îngropate de creștini cu mare grijă, dragoste și pietate. Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-au ridicat primele locașuri creștine de cult, numite „martyria”. La mormintele martirilor, creștinii se adunau și săvârșeau cultul, îndeosebi Sfânta Euharistie, în ziua aniversării morții lor, pe care o numeau „ziua nașterii”, căci au trecut de la moarte la viață.

Timp de trei veacuri au fost uciși în chinuri indescriptibile milioane poate de sfinți martiri necunoscuți nouă, a curs fără încetare sângele nevinovat al celor mai curați viețuitori de pe acest pământ. Legea romană nu prevedea chinuirea deținuților, dar a fost introdusă pentru a sili pe creștini la apostazie. „Au fost introduse torturile și chinurile fără sfârșit, fără scăpare de osândă, fără mângâiere la moarte; torturi care nu duceau ușor pe torturați la cunună, ci-i munceau așa de îndelungat până când slăbeau, dacă îndurarea dumnezeiască nu făcea ca cineva să moară sub torturi și să ajungă la slavă, pentru că venea îndată moartea”, scrie Sfântul Ciprian în Epistola a XI-a. Iată ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul despre sfânt și sfințire: „Căci sfințirea constă în desăvârșita oprire și omorâre a poftei din simțire. Păstrând cineva amintirea vieții sfinților, prin imitare, leapădă moartea adusă de patimi și primește viața adusă de virtuți. Răbdarea sfinților stinge puterea atacatoare a celui viclean. Sfinții, pătimind trupește și primind de bunăvoie moartea trupului pentru adevăr, au agonisit neamurilor o viață de cre­dință în duh”.