Anul comemorativ în Biserica Ortodoxă Română Sfântul Ioan Hrisostom, apologet al Logosului înomenit

Unul dintre cei mai mari predicatori ai Bisericii creştine, Sfântul Ioan Hrisostom sau Gură de Aur, se remarcă în tradiţia eclesială şi prin calitatea asumată de „apologet al Logosului înomenit”. În această calitate, el se prezintă înaintea poporului dreptcredincios, dar şi a celor rătăciţi, în primul rând ca „avocat” al credinţei celei adevărate pe care a propovăduit‑o în cel mai înalt grad de trăire duhovnicească.

Cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom, puternic ancorate în litera Scripturii, au pătruns inimile credincioşilor, lucrând neîncetat pentru chemarea tuturor la mântuire. Dacă filosofii de odinioară căutau să descopere forma nedefinită a Cuvântului, definindu‑l în principal ca: raţiune, înţelepciune, inteligenţă, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre Logos la modul personal şi lămurit. În lumina Sfintelor Scripturi, el, mărturisitorul, oferă cea mai autentică latură a cunoaşterii Sale, care este negreşit experienţa duhovnicească a Cuvântului înomenit. În gândirea sa teologică, Evanghelia Întrupării „biruieşte minţile şi inimile oamenilor nu prin abilitatea unei filosofii sau retorici, ci prin puterea delicată a Duhului” (Adrian Lemeni, Adevăr şi comuniune, Ed. Basilica, Bucureşti, 2011, p. 43).

Format în spiritul teologiei siriene, dar nicidecum străin de moştenirea greco‑romană, Sfântul Ioan Hrisostom intră „în vârtejul aprigelor antiteze ermeneutico‑teologice şi socio‑rasiale, izbutind să treacă de excesele tuturor, pentru a‑şi manifesta ortodoxia şi pentru a deveni învăţătorul prin excelenţă al lumii întregi, a cărui faimă nimeni n‑a umbrit‑o vreodată”. De aceea nu ar putea fi nicidecum încadrat sau aservit la modul propriu specificului vreunei şcoli teologice. Ideile sale sunt sistematice, adunând ceea ce este mai bun din toate, trăind şi adoptând „la maximă intensitate absolut întreaga Tradiţie a Bisericii, ori de câte ori prin rugăciune şi cercetare primeşte harul unei bogate experienţe dumnezeieşti, pentru a teologhisi şi pentru a interpreta corect Scripturile” (Stylianos Papadopoulos, Viaţa, activitatea şi opera Sfântului Ioan Hrisostom, Bucureşti, 2010, p. 14).

Lucrarea apologetică, consemnată în scris

Latura apologetică a gândirii sale reiese aşadar din sintetizarea scripturistică a realităţilor sociale, pe care le interpretează şi le traduce dogmatic. Preocupările ce au generat această direcţie au fost apărarea credinţei creştine în faţa asaltului ideologiilor păgâne şi iudaice deopotrivă. Sfântul Părinte a luat totodată atitudine împotriva tendinţelor greşite din filosofia elenistă, concentrându‑și ideile în câteva lucrări de referinţă, cum ar fi: „Că Hristos este Dumnezeu”, „Despre Sfântul Vavila, împotriva lui Iulian şi a neamurilor”, „Cuvântări împotriva iudeilor”, „Omilii la Epistola către Romani”. „În primele două opere el îşi tratează subiectul oarecum diferit decât în eseurile despre monahism. Aici prezintă lupta dintre creştinism şi elenism, ca o încleştare pentru puterea divină în istorie. A cui putere este mai mare - a zeilor cinstiţi de greci şi de romani, reflectată în comorile imperiului, sau cea a lui Hristos, reflectată în comoara Bisericii? În vremea Sfântului Ioan, creştinii erau prigoniţi de împăratul roman, şi totuşi Biserica nu înceta să înflorească. Aceasta a fost socotită drept dovadă a dumnezeirii lui Hristos, căci, spune Sfântul Ioan, «nu stă în puterea nici unui om să facă atât de multe într‑un timp atât de scurt». Ambele tratate au prin urmare aceeaşi temă: puterea lui Hristos este sursa biruinţelor Bisericii împotriva stăpânirilor potrivnice” (Robert L. Wilken, John Chrisostom and the Jews, London, 1983, pp. 130‑131).

Mărturisitor al Logosului înomenit

Pe de altă parte, trebuie menţionat că afinitatea Sfântului Părinte faţă de subiectul logocentric rezultă în primul rând din preocupările pe care le‑a arătat faţă de cultura profană. Adesea citează din Homer, Sofocle sau Euripide, Socrate, Platon, Aristotel, Krates sau Diogene. Manifestă un interes aparte pentru filosofia platonică, pe care o reevaluează în spirit creştin. În însemnările sale apologetice, Sfântul Ioan Gură de Aur „subliniază importanţa adâncimii filosofice a clasicilor, dar nu le poate ierta discrepanţa enormă dintre principii şi fapte. Pentru el filosofia nu este o simplă gimnastică intelectuală, ci o înţelepciune practică, o comportare aleasă, de la care s‑au abătut prea adesea filosofii antici în viaţa lor de toate zilele. Înțelepciunea - spunea el - nu stă în vorbe, ci în fapte, vizând prin aceasta desigur retorica şi filosofia din vremea sa, care ajunsese goală şi fără conţinut” (Marius‑Ioan Slevaş, Teologia Logosului în abordarea filosofiei antice şi a gândirii patristice a secolului IV, în rev. Teologia, nr. 1/2006, pp. 205‑206.). Pe de altă parte, poziţia sa faţă de iudaism poartă de asemenea o intensă încărcătură apologetică. În a­ceastă direcţie se exprimă foarte radical, evidenţiind faptul că puterea lui Dumnezeu, continuitatea planului Său soteriologic şi plinirea Scripturilor sunt indispensabil legate de evenimentul Întrupării Cuvântului. Reacția sa este justificată: istoric, profetic şi cultural, fiind aşezată în lumina Adevărului Scripturii. Urmărind aceste coordonate, vom încerca să evidenţiem, pornind de la cele patru opere evocate mai sus, gândirea hristologică a Sfântului Ioan Gură de Aur, urmărind totodată şi caracterul ei apologetic. În ambele situaţii, vom urmări demonstraţia apologetică pe care Sfântul Părinte o face pentru susţinerea şi propagarea Logosului creştin, ca Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al nea­mului omenesc.