Bătrânețea, esențializarea vieții omului

În decursul veacurilor, a existat mereu o veche dezbatere cu privire la „gradele” sau vârstele bătrâneţii. Mereu s-a întrebat omenirea: „Ce înseamnă să fii bătrân? Când eşti, de fapt, bătrân?~ Şi răspunsuriles-au dat în funcţie de nivelul de cunoaştere din epocile respective. Nu numărul anilor caracterizează bătrâneţea. De pildă, Fericitul Augustin vorbeşte şi scrie despre cele şase vârste ale lumii, exten­siune a celor şase zile ale creaţiei, cărora le corespund cele şase vârste ale vieţii omului. Origen spune că bătrâneţea, ca înţelepciunea, nu e neapărat o chestiune de vârstă, pentru că în Sfânta Scriptură nu bătrânii longevivi sunt cei consacraţi ca înţelepţi, ci doar aceia puţini cărora li se spunea „cei plini de zile”.

Isidor de Sevilla stabilea şi el numărul vârstelor omului la şase: copilăria, pueriţia, adoles­cen­ţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea. Sfântul Grigorie cel Mare susţinea ideea unei interdependenţe între îmbă­trâ­nirea omului şi cea a lumii.

Crescând speranţa de viaţă, s-a putut apoi vorbi şi de vârsta a patra, cea de după 90 de ani, vârsta neputinţelor, vârsta decrepitudinii fizice, vârsta muribunzilor. În acest context, a apărut în Occident şi sintagma de „seniori” pentru bătrâni, sugerând ca aceştia să nu se simtă cumva discriminaţi, ci să se socotească încă verzi pe scara vieţii. Prin această reconsiderare de terminologie a început a se constata, că omului sănătos, fie el şi bătrân, nu-i mai place să vadă lângă el oameni bolnavi iremediabil sau muribunzi. Copiilor, sau urmaşilor, în genere, nu le mai vine la îndemână să poarte de grijă neputincioşilor şi muribunzilor.

În această situaţie, a apărut ca salvatoare soluţia integrării în căminele de bătrâni. În acelaşi timp, spitalele îi internează şi ele pe cei neputincioşi, oferind un sfârşit solitar, discret şi aseptic. Ceasul din urmă este astfel pasat şi exilat în spaţii închise, instituţionalizate şi strict supravegheate.

S-a ajuns ca bătrânii să dorească o „plecare” cât mai rapidă, fără bolire la pat, pentru a fi astfel scutiţi de o cădere ca povară în seama cuiva. Acesta ar fi mersul prin istorie al modului în care a evoluat grija faţă de bătrâni – bineînţeles cu elemente specifice fiecărei zone şi fiecărui veac.

Alţi gerontologi vorbesc despre trei vârste ale omului: vârsta biologică, vârsta cosmică sau solară şi vârsta psihologică. Vârsta biologică este vârsta organelor noastre, vârsta inimii, vârsta sănătăţii noastre trupeşti. Organele noastre uneori îmbătrânesc mai greu decât vârsta solară, alteori mai repede. De aici apar longevivii sau cei care mor prematur. Deci, noi depindem şi de vârsta noastră cosmică, dar depindem mai ales de vârsta noastră biologică. Vârsta solară e aceea pe care o indică învârtirea pământului şi care creează lunile şi anii ce se deapănă pe mosorul vieţii... Faţă de aceasta, noi nu avem nici o putere, nici o răspundere. Ea curge chiar dacă nu facem nimic. Dacă ai împlinit 70 de ani, sau 80, i-ai împlinit, adică doar i-ai atins, i-ai bifat. Există însă vârsta psihologică, vârsta spirituală. Aceasta trebuie să o facem să fie „fără vârstă” şi atunci, în această perioadă, nu mai contează că „împlineşti” 40 sau 50, sau 70 de ani. Poţi fi tânăr în sensul disponibilităţii pentru viitor. Şi poţi fi foarte bătrân, în ea, înainte de vreme. Poţi avea o vârstă solară de 70 sau 80 de ani şi poţi avea una spirituală de 100 de ani. Vârsta spirituală este aceea cu care ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu la ceasul din urmă.

Între „presenescenţă” şi „senescenţă”

Alţi cercetători ai fenomenului îmbătrânirii împart această perioadă din viaţa omului în presenescenţă (preîmbătrânire) şi senescenţă (bătrâneţe). Aceştia fac deosebire între „îmbătrânire” şi „bătrâneţe”, recomandând ca anii presenescenţei să fie lăsaţi încă în folosul societăţii, în mod direct sau indirect. Iar societatea să analizeze această situaţie şi să folosească după cuviinţă rodul experienţei şi al capacităţii fiecărei persoane în parte. Şi aceasta, pentru că nu toţi oamenii îmbătrânesc la fel. Nu se poate aplica tuturor aceeaşi măsură.

În acelaşi context, cei aflaţi în perioada presenescenţei au posibilitatea de a ieşi treptat din rândul celorlalţi şi de a intra în lumea lor interioară, care e unică; iar dacă n-au reuşit s-o descifreze şi să şi-o identifice până acum, să purceadă degrabă în „căutarea” ei. E o ştiinţă aparte modul cum reuşeşte să intre fiecare în ordinea lui interioară pentru a-şi crea lumea lui de taină, propria sa aşezare sufletească. Iar dacă pornim de la ipoteza că omul a avut un sens în viaţă de-a lungul anilor trăiţi, ei bine, atunci, intrarea în bătrâneţe devine un miracol: se sting lucrurile neesenţiale şi rămâne esenţialul, chintesenţa. E ca şi o feerie care coboară peste tine. Se sting toate luminile supărătoare ale vieţii, nu mai eşti mânat către sensuri şi nonsensuri impuse, ci rămâi cu sensul tău de viaţă, care în puritatea lui îşi poate obţine atunci împlinirea.

Aşadar, cu însingurarea, cu căutarea sau cu împlinirea sensului tău de viaţă, care te va fi însoţit de-a lungul anilor, poţi dobândi acum propria-ţi demnitate de om bătrân. Şi demnitatea aceasta nu mai este acum faţă de ceilalţi, ci e demnitatea „între patru pereţi”, demnitatea faţă de tine însuţi, în limitele vieţii tale private. Abia aici poate fi exprimată acea sintagmă (abuziv folosită) „de a se simţi omul bine în pielea lui”. Presenescenţa înseamnă, aşadar, un plus de siguranţă în afirmarea verticalităţii noastre interioare.

În Evul Mediu, se spunea că „omul e singura fiinţă bine aşezată”, cu creştetul în sus, în timp ce necuvântătoarele stau pe orizontală; iar plantele şi arborii care par a vieţui pe verticală sunt răsturnate, crescând cu creştetul în pământ şi cu membrele inferioare în aer... Ei bine, această aşezare verticală a omului îi dă şi demnitatea finală. Numai cu această zestre trebuie să intre el în anii degradării fizice.

Creştineşte vorbind, în ecuaţia acestui sistem de gândire, dacă introducem miezul creştin al eshatologiei, vom putea aborda „sfâr­şitul creştinesc al vieţii ca pe o binecuvântare pe calea spre marea trecere”.

Alţi aşa-zişi „cunoscători” ai fenomenului îmbătrânirii au pornit a vorbi din ce în ce mai apăsat de un alt fel de demnitate umană în ceasul morții. În ultimii ani au apărut tot felul de organizaţii civice care militează pentru „dreptul fiecăruia de a-şi alege momentul morţii”, atunci când „o boală incurabilă devine dezumanizantă şi împovărătoare pentru cei din jur”. E vorba de eutanasiere, sau „moartea asistată”, dorită de unii care socotesc că „demnitatea” lor nu suportă degradarea bătrâneţii. E vorba deci de o moarte voluntară, prin care un „expert” (aşa-zis medic) binevoitor te trece „profesionist”; dincolo, sub privirile „duioase” ale familiei. Cei care doresc asta motivează sintagma de „moarte demnă” pentru a evita mizeria umană asociată sfârşitului omului muribund... A muri demn, după unii ca aceştia, înseamnă a nu accepta ofensa suferinţei, degradarea fizică, decrepitudinea.

Concepţia în sine e barbară. Şi mai trist este că se propagă nu atât printre cei care au grijă de bolnavi, cât mai ales de către bolnavii înşişi. Neavând nici un orizont spiritual, nici o preocupare pentru cele ale sufletului, semenii noştri întru trăire pământească preferă să fie scutiţi de suferinţele fizice şi să se „arunce în nefiinţă”. După unii ca aceştia, sfârşitul Domnului Hristos ar fi o moarte de o sfâşietoare nedemnitate. Răstignirea era, se ştie, cea mai dezonorantă pedeapsă şi Iisus şi-a asumat-o pentru mântuirea noastră. Iar din perspectiva sumbră a morţii Lui tragice, nemiloase, explozia Învierii îşi capătă strălucirea şi preţul ei adevărat. Aşadar, Învierea e rezervată oamenilor vii, adică oamenilor care se întreabă, speră şi se pregătesc pentru marea trecere.
Vorbind despre eutanasiere (moartea asistată), S. Kürkegaard afirmă: „O, omule, de vreme ce poţi spune că moartea e un prag şi un fapt cert, după cum şi este, şi după cum te-ai convins tu însuţi, află că ea nu se osteneşte niciodată să dea vreo explicaţie... E cazul să stai de vorbă cu tine şi să înţelegi că dacă moartea este noapte, viaţa este zi, iar dacă noaptea nu poţi trăi, o poţi face ziua şi aidoma cuvântului tăios al morţii, apelul concis al vieţii te îndeamnă glăsuind: „Fă totul astăzi! Lucrează atâta vreme cât suntem în zi! Viaţa ţi-a fost dată în dar! Tu unde te grăbeşti să pleci fără a-ţi trăi nartul tău de timp?”

Preţul vieţii este până în ultima clipă

Sunt destui cei care pun preţ pe viaţa trăită până-n ultima clipă. Sunt destui cei care au lucrat în mod creator până la adânci bătrâneţe. Sfântul Ioan Evanghelistul, de pildă, a scris „Apocalipsa”, ultima carte a Bibliei, la vârsta de 100 de ani; Sfântul Antonie cel Mare şi-a trăit şi el „veacul lui” întru deplină lucrare duhovnicească. Mari savanţi ai lumii au avut şi ei o bătrâneţe activă: Hipocrat (104 ani); Democrit (109 ani); Galileo Galilei (85 ani); I. P. Pavlov (92 ani); Einstein (85 ani); Darwin (80 ani); Newton (96 ani) etc.

La fel, n-au părăsit condeiul până-n ultima clipă: Sofocle, de pildă, care la 85 de ani a scris „Edip-rege”, iar la 90 de ani „Edip la Colonna”; Goethe, care la 93 de ani a terminat de scris celebra sa operă „Faust”; Victor Hugo (83 ani), Voltaire (84 ani), Bernard Shaw (94 ani), Leon Tolstoi (90 ani) şi alţii.

Acelaşi lucru în ceea ce-i priveşte sunt marii pictori: Tiziano, care a murit la 99 de ani, şi-a terminat faimosul său tablou „Bătălia de la Lepanto” la 95 de ani, iar la 97 ani, capodopera sa „Coborârea de pe Cruce”; Michelangelo a trăit 89 de ani, creând până-n ultima clipă opere excepţionale; Tintoretto şi Loraine care au creat, de asemenea, până la 90 de ani şi câţi alţii, în toate domeniile activităţii umane... Toţi şi-au preţuit viaţa ca pe un dat divin şi au împins în faţă nivelul de civilizaţie şi de cultură al omenirii.

În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, cea mai înaintată vârstă înregistrată la un trăitor al acestor plaiuri a fost aceea a ţăranului Lupu Basa, din Cărpineţ – Bihor, pe care îl aminteşte „Urbariul Domeniului Beiuş”, în anul 1600. Se arată în acel document că „Lupu Basa avea 225 ani”, această cifră fiind notată de două ori într-un act juridic.