Ce ne învaţă Crezul despre Mântuitorul Hristos

În lucrarea sa mărturisitoare, sfânta noastră Biserică a cultivat fără tăgadă frumuseţea şi folosul duhovnicesc al dumnezeieştilor învăţături, aşezând în sufletele credincioşilor sămânţa cea bună a Adevărului Înomenit. Pe valurile vieţii, Corabia cea Vie a ştiut să poarte nestricată podoaba cu care Dumnezeu a învrednicit‑o până la sfârşitul veacurilor, aducându‑ne de fiecare dată în minte cuvintele Mântuitorului Hristos: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33).

Dintru început trebuie să cunoaştem că fundamentul credinţei ortodoxe este Preasfânta Treime, Dumnezeu cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Legătura dintre Cele Trei Ipostasuri Dumnezeieşti, unitatea de fiinţă şi împărtăşirea continuă de viaţă în planul existenţei create, reprezintă în fapt fundamentul prim al entităţii noastre de persoane iubitoare, zidite „după chipul” Părintelui ceresc. Iată pentru ce, alături de Dumnezeu „Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi celor nevăzute”, sfânta noastră Biserică aşază în aceeaşi cinstire şi închinare pe „Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul‑Născut, Care din Tatăl S‑a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s‑au făcut”. El este Cel care ni‑L face cunoscut Tatăl, întrucât, spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, „Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul şi căruia Fiul îi va descoperi” (Mt. 11, 27). Înţelegem de aici că Fiul este pe de o parte vârful cel mai de sus al Revelaţiei dumnezeieşti şi totodată „punctus proximus” în care redescoperim sensul eshatologic al existenţei noastre. Vom vedea în cele ce urmează legătura de entitate, fiinţă şi lucrare, exprimată de Crezul Ortodox cu privire la Mântuitorul Hristos, în context triadologic.

Pentru ce a venit Hristos la noi?

Cuvintele „născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s‑au făcut” delimitează foarte clar statutul Logosului întrupat în planul soteriologic. Totodată, se evidenţiază şi diferenţa dintre Creator şi creatură, precum şi implicarea completă a Fiului în actul restaurării noastre ontologice. Formula dogmatică reprezintă aşadar apologia deofiinţimii Fiului cu Tatăl, contestată în primele veacuri de ereticii arieni. Împreună sălăşluirea lui Dumnezeu cu omul în persoana Mântuitorului Hristos a fost cu neputinţă de înţeles pentru aceştia. În „nebunia lor” (Cf. I Cor. 1, 23) ei învăţau că Fiul este „o creatură a Tatălui”, mai mic decât Acesta, cu existenţă definită, socotindu‑L însă mai mare şi mai vrednic de cinstire decât celelalte făpturi create. Biserica însă le‑a combătut învăţătura, arătând că Fiul este „născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s‑au făcut”. În felul acesta, prin cuvintele Simbolului de Credinţă, suntem încredinţaţi că Mântuitorul Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, „de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s‑au făcut”. Prezenţa Sa în mijlocul nostru se explică prin actul chenozei Sale, realizată prin deşertarea slavei Sale şi prin coborârea Sa negrăită şi necuprinsă la noi. „Căci aceasta înseamnă pogorârea. Şi Dumnezeu fiind desăvârşit, Se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce putea fi mai mare decât ca Dumnezeu să Se facă om?” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. II, p. 36).

Cu alte cuvinte, prin dumnezeiasca Sa Întrupare, Mântuitorul Hristos „primeşte desăvârşita activitate”, făcându‑Se cunoscut şi vizibil ca Dumnezeu, „iar pentru noi mediu iradiant de putere dumnezeiască îndumnezeitoare” (IPS Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos, Craiova, 2013, p. 49).

În completarea celor de mai sus, cuvintele „prin Care toate s‑au făcut” evidenţiază rolul restaurator şi perspectiva eshatologică a Întrupării. În felul acesta, în Persoana Mântuitorului Hristos, omul este „chemat de la creaţie să poarte în sine universul şi să‑l asume în raţiunea şi dragostea sa. Acest lucru s‑a petrecut desăvârşit abia în actul Învierii, când în Mântuitorul Hristos, în care lumea s‑a zidit a doua oară, omul devine pe deplin microcosmos şi microteos - Dumnezeu în miniatură şi sinteză a universului recapitulat în Hristos”. În această postură, omul restaurat nu este altceva decât „icoană a Fiului lui Dumnezeu, care depăşeşte măreţia cosmosului... după chipul lui Hristos Care avea să vină” (Ibidem, p. 189).

Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu „a săvârşit cu slavă mântuirea noastră, a împlinit făgăduinţa făcută părinţilor şi a şters vechea neascultare. Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul lui David, Fiul lui Avraam. Pentru a desăvârşi şi a reînnoi aceste lucruri în Sine, astfel încât să ne poată da nouă viaţă; Cuvântul lui Dumnezeu S‑a făcut trup prin întrupare din Fecioară, ca să nimicească moartea şi să aducă omul la viaţă; căci am fost în legăturile păcatului şi am fost născuţi în păcat şi din cei care au trăit în moarte (în umbra morţii)” (Sfântul Irineu de Lung­dunum, Demonstraţia propovăduirii apostolice, Bucureşti, 2001, p. 100).

Cine zic oamenii că sunt Eu? Dar voi cine ziceţi că sunt?

Pe când se afla în părţile Cezareei lui Filip, Mântuitorul a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Mt. 16, 13). La această întrebare, ei au răspuns: „Unii au zis că eşti Ioan Botezătorul; alţii Ilie; alţii Ieremia sau unul dintre proroci” (Matei 16, 14). Atunci Domnul îi întreabă din nou: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” (Mt. 16, 15). Atunci Petru, inspirat fiind de Duhul Sfânt, Îl mărturiseşte ca Domn şi Dumnezeu, spunând: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu” (Mt. 16, 17). La fel a spus şi Natanael atunci când Domnul l‑a găsit, îi tâlcuise pe faţă cele ascunse ale sale: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel” (Ioan 1, 49). Aceste mărturisiri de credinţă au rămas vii în memoria Bisericii noastre. Mai mult, drept întărire, Sfântul Apostol Petru a fost încredinţat de atunci că „pe piatra credinţei” Fiul lui Dumnezeu „va întemeia Biserica Sa şi porţile iadului nu o vor putea birui pe dânsa” (cf. Mt. 16, 18).

Fără îndoială că astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să ţinem trează conştiinţa adevăratei mărturisiri. În Simbolul de Credinţă avem învăţătura cea adevărată, predată şi propovăduită de Sfinţii Apostoli până la marginile lumii după porunca sfântă: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându‑le să păzească toate câte v‑am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28, 19‑20). În această încredinţare, oricine caută să găsească adevărul va şti că în Hristos are „Calea, Adevărul şi Viaţa”. El este astfel modelul deplin de vieţuire, întrucât „ne deschide calea spre ţinta deplinei noastre desăvârşiri, care ne duce spre comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, fiindcă este Dumnezeu întrupat şi ne dă putere să vindecăm firea noastră slăbită de păcat” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. 2, Bucureşti, p. 34). Mai mult, teandria lucrării Sale, aşezată într‑o unitate personală indisolubilă, aduce în planul existenţei noastre întreaga Sfântă Treime, care „este prezen­tă şi lucrează pentru mântuirea noastră”. Această garanţie, imprimată în memoria jertfelnică a Trupului Său tainic, este ridica­tă la nivel cosmologic şi dusă mai departe spre desăvârşire, până la sfârşitul veacurilor. În felul acesta, „Persoana lui Iisus Hristos este veşnic lucrătoare şi centrală în viaţa Bisericii şi a lumii, ca Unul care este Dumnezeu şi om nedespărţit” (pr. prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantrocrator, Bucureşti, 2005, p. 240).