Chipuri de psalţi în Oltenia

Mănăstirile au reprezentat un focar de viaţă culturală, izvorâtă din trăirile duhovniceşti ale nevoitorilor lor. Muzica de rit bizantin, ca una ce face parte din paleta culturală a acestor sfinte locaşuri, s-a perpetuat ani de-a rândul în sânul marilor mănăstiri (Cozia, Bistriţa, Tismana, Polovragi etc.), sporind patrimoniul Olteniei cu dascăli, compozitori, interpreţi şi alţi osârduitori ai muzicii noastre.

Deşi marii muzicieni care au trecut prin Oltenia, şi aici putem aminti pe Anton Pann, nu au avut ucenici care să-i depăşească în ceea ce priveşte realizările, totuşi, aceştia (ucenicii), pentru zona în care au activat au devenit foarte importanţi şi pe alocuri indispensabili.

O astfel de personalitate este monahia Epiharia Moisescu, ucenică a profesorului Ştefanache Popescu, nevoitoare în ale muzicii bizantine în mănăstirile Ţigăneşti, Bistriţa şi Hurezi.

Istoria acestei monahii este pe cât de fascinantă pe atât de încurcată, confuză şi deseori destul de neconcludentă. După unele opinii, monahia Epiharia Moisescu s-a născut în satul Săcele, judeţul Braşov, undeva în jurul anului 1870. Având în vedere că îndeletnicirea de bază a locuitorilor zonei era păstoritul oilor, foarte probabil că şi maica se trăgea dintr-un astfel de neam. Din copilărie vine la Mănăstirea Suzana (undeva în jurul vârstei de 6 ani), în judeţul Prahova, mănăstire aşezată la limita teritorială dintre Braşov şi Prahova, pe drumul ce duce către Bucureşti. După o perioadă de noviciat, lasă Mănăstirea Suzana şi vine la Mănăstirea Ţigăneşti, lângă Bucureşti, unde, datorită vocii sale cu o întindere ieşită din comun, are posibilitatea de a cânta în strană şi de a-şi îmbogăţi cunoştinţele muzicale dobândite la Suzana.

După alte mărturii, monahia Epiharia s-ar fi născut la Brăila în anul 1866 şi ar fi intrat în cinul monahal destul de târziu, la 26 de ani, „primind îngerescul chip, în anul 1892, la Mănăstirea Ţigăneşti”.

Dacă ar fi să dăm crezare mărturiilor maicii Florentia Bârdan, conform cărora a fost colegă de clasă cu renumitul profesor Ion Popescu-Pasărea, pe când acesta era elev al Seminarului „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, este greu de crezut că ar fi intrat în mănăstire în 1892, deoarece Ion Popescu-Pasărea a studiat la seminar între anii 1883 și 1890.

Pe de altă parte, gândim că a primit tunderea în monahism la 26 de ani, ea putând vieţui ca soră în mănăstire o perioadă mai lungă, timp în care ar fi avut posibilitatea de a studia la seminar.

Aşa se face că, într-una din vizitele sale la această mănăstire, profesorul Seminarului Central din Bucureşti, Ştefanache Popescu, după ce o ascultă la strană, o convinge pe „cuvioasa maică Magdalina Iustina schimonahia moldoveanca profesoara de psaltichie şi stariţa acestei mănăstiri” să o lase să studieze muzica psaltică la seminar. Probabil în perioada 1883/1884-1890 o găsim la cursurile Seminarului „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, avându-l dascăl pe Ştefanache Popescu.

După perioada de ucenicie cu maica Magdalina şi desăvârşirea studiilor alături de Ştefanache Popescu, „Epiharia Moisescu va îndeplini funcţia de cântăreaţă la Mănăstirea Ţigăneşti, calitate în care semnează şi prima ei lucrare de psaltichie”, intitulată „Slujba Acoperământului Maicii Domnului”, în 1900.

Avântul pe care îl are după publicarea primei lucrări o poartă către publicarea unei alte lucrări, ce va avea un alt scop decât dezvoltarea activităţii componistice, şi anume strângerea de fonduri pentru „întărirea vieţii călugăreşti a monahiilor din ţară prin învăţătură şi muncă, potrivit nevoilor noastre sufleteşti şi naţionale”.

Noua apariţie îşi asumă vădit intenţiile încă din prefaţă: „Nu iscusinţa m-a hotărât la aceasta, fiind alţii cu mult mai tari decât mine în cunoaşterea psaltichiei, ci multa dragoste ce am avut şi am către Preasfânta Fecioară.

[…] De aceea cu smerenie îi închin această modestă a mea lucrare şi banii ce se vor strânge din vânzare. […] Vom înfiinţa o societate a monahiilor române ortodoxe cu numele «Acoperământul Maicii Domnului», ne vom nevoi să adunăm încă, până vom avea un capital oarecare, din al cărui venit să începem a întreţine o şcoală centrală superioară, seminar pentru educaţia monahicească, duhovnicească, a copilelor din toate unghiurile ţării care vor dovedi că au înclinaţii către viaţa separată. Salvând cu acest mijloc situaţia aşezămintelor noastre monahiceşti care din împrejurări cunoscute, îndrăznesc a zice că au devenit într-o aşa tristă stare, că aproape nu li se mai înţelege scopul”.

În anul 1911, Mitropolitul Primat al României, Iosif Gheorghi­an, o numeşte în funcţia de „directoară la institutul Leagănul Sfânta Ecaterina din Bucureşti”, unde activează cu multă râvnă, ajutată fiind în administraţie de doar două persoane: monahiile Macrina Nicolau (econoamă) şi Olga Gologan (secretară şi cântăreaţă).

La 16 mai 1912, după înfiinţarea Societăţii religios-culturale „Acoperământul Maicii Domnului”, devine conducătoarea acesteia, societate ce se va muta definitiv la Bistriţa prin hotărârea Ministerului Cultelor. Cu 1 iulie 1912 este datată o telegramă expediată de Popovici, arhitec­tul-şef al Casei Bisericii din care rezultă că Societatea primea în folosinţă întregul local al Mănăstirii Bistriţa.

Înfiinţează pe lângă orfelinatul mutat de la Bucureşti aici o grădiniţă pentru copii, o şcoală elementară, un seminar monahal de călugăriţe şi mai apoi un liceu pentru fetele orfane.

Cu largul concurs al lui Vartolomeu Stănescu, Episcop de Râmnic, reuşeşte să construiască o multitudine de ateliere în care tinerii să poată învăţa meserii. De două ori pe săptămână veneau profesorii de la Vâlcea şi predau la seminarul monahal, acesta funcţionând până prin 1935-1936, când, la rugămintea „fruntaşilor” satelor din zona Mănăstirii Bistriţa, se transformă în liceu. Era singurul liceu pe o rază de 70 de kilometri şi ajunsese la circa 700 de eleve în doar câţiva ani. „Regulamentul societăţii prevedea organizarea unui seminar monahal, unde călugăriţele să primească educaţia corespunzătoare principiilor creştine şi sociale, iar pentru deprinderile practice, înfiinţarea unor instituţii specifice, anume: grădi­niţa de copii, şcolă primară, şcoală secundară şi superioară, azil pentru bătrâni, sanatoriu, atelie­re şi o fermă agricolă model”.
La 1 ianuarie 1925 Episcopul Vartolomeu o numeşte pe maica Epiharia Moisescu stareţă a Mănăstirii Hurezi şi totodată îi dă în supraveghere mânăstirile din Vâlcea (un fel de exarh cultural, am putea spune). Acolo, la Hurezi, maicile duceau un monahism „de sine”, iar maica a primit ascultare să facă mănăstire de obşte. Nu puţine au fost greutăţile, dar după o perioadă lucrurile s-au aşezat şi, chiar dacă plecaseră, o parte din maici s-au întors, iar altele au mers către alte mănăstiri. După ce timp de 15 ani reuşeşte să pună pravilă în Hurezi, la muncă, la rugăciune, la biserică, la gospodărie, se întoarce în Bistriţa, la 1 iulie 1940, în mijlocul sutelor de orfani pe care i-a iubit atât de mult.

Trece la cele veşnice la 14 septembrie 1943 şi este înmormântată în cimitirul Păpuşa al Mănăstirii Bistriţa. La Parastasul de 7 ani este deshumată şi mutată în curtea mănăstirii în apropierea Bisericii, în partea de sud, către strana dreaptă în care a cântat atâţia ani. Asociaţia continuă să funcţioneze sub atenta îndrumare a ,,mamei Olga” Gologan, până în apropierea venerabilei vârste de 40 de ani, stingându-se la vreo 15 ani după întemeietoarea ei, sub palma grea a comuniştilor.

Activitatea editorială şi componistică a monahiei Epiharia Moisescu

Fără îndoială, principala trăsătură de caracter a maicii Epiharia a fost ambiţia, iar punctul forte, felul său de a se descurca în administrarea întregii asociaţii. Cu siguranţă, toate acestea erau rodul evlaviei pe care o avea la Maica Domnului şi al puternicului simţ al responsabilităţii faţă de patrie şi neam, aşa cum ea însăşi recunoştea. Se spune că era un model pentru celelalte maici, era prima la biserică, printre maici la muncă, şi dascăl la catedra de muzică unde le învăţa psaltica cu ajutorul unei viori (pentru a nu scădea tonul).

În privinţa activităţii editoriale, maica s-a limitat la a publica din necesitate, astfel că prima lucrare „Slujba Acoperământului Maicii Domnului” (1900) ni se descoperă ca o dorinţă de a înduioşa inimile pentru ajutorarea celor în nevoie. Publicaţia conţine cântările compuse numai de autoare la Serviciul Vecerniei şi Utreniei, pentru data de 1 octombrie, atunci când se prăznuieşte în tradiţia ortodoxă Acoperământul Maicii Domnului. „Melodica lucrării are un stil concis, plăcut şi accesibil, care certifică cu prisosinţă talentul şi exprimă personalitatea autoarei”.

În 1910 publică broşura „O chestiune de interes moral” prin care face apel la oamenii de bine ai ţării pentru a se implica, unii cu cuvântul, alţii cu fapta, în opera de binefacere pe care intenţiona să o înceapă.

„Manual de cântări bisericeşti care cuprinde atât slujba complectă a Adormirei Maicei lui Dumnezeu precum şi Prohodul Adormirei Maicei Domnului, Ediţia a II-a” este cea de-a doua lucrare de muzică şi este tipărită în 1911. Spre deosebire de prima, în aceasta se mai găsesc şi compoziţii ale altor autori, cum ar fi: Macarie Ieromonahul, Ştefanache Popescu sau Nicolae Apostolescu din „urbea Ploieşti”.

Pe lângă aceste tipărituri, în perioada 1911-1940, Epiharia Moisescu mai compune şi alte cântări, rămase în manuscris, mare parte din ele aflate în mănăstirile Polovragi şi Tismana, printre care axioane, heruvice şi un foarte frumos polieleu, închinat Maicii Domnului.

Mănăstirile care altădată adăposteau sub mantiile negre voievozi, soţii de domnitori sau mame ale acestora, boieri, doamne şi domniţe şi mulţi alţi oameni de o bogată cultură, ajunseseră acum, la începutul secolului 20, ca în obştile lor să numere orfani, necăjiţi, lipsiţi şi în general oameni destul de săraci, şi material, şi cu duhul. Pe fondul acestor probleme, schimonahia Epiharia Moisescu, cu un simţ practic extraordinar, caută soluţii pentru revigorarea monahismului românesc. Muzica psaltică îi devine nu numai mijloc de comuniune cu obştea pe care o are în grijă la Bistriţa sau Hurezi, şi însăşi sursă de finanţare a măreţului proiect, prin realizările sale pe plan muzical şi duhovnicesc, maica se înscrie pe linia celor ce au iubit poboaba Casei Domnului de-a lungul veacurilor în Oltenia.