Comoara brâncovenilor de la Baia de Aramă

Mănăstirea Baia de Aramă a fost reînființată în anul 2008, până atunci, de la secularizarea din 1863, a funcționat ca biserică de mir. În jurul acesteia, după anii 1990, a fost creată o poveste fabuloasă despre faptul că ar ascunde comoara lui Constantin Brâncoveanu în interiorul ei, în pereții ei, sub biserică ori în apropierea mănăstirii.

Este cunoscut faptul că Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), unul dintre cei mai importanți domnitori ai Țării Românești, era și foarte bogat, aducând nu doar schimbările politice, sociale, culturale ale domniei lui, ci și o importantă reformă economică. Trebuie precizat faptul că averea însemnată a lui Constantin Brâncoveanu a primit-o prin moștenire de la părinții și socrii săi, „pe care a sporit-o prin calitățile lui de bun gospodar, devenind la sfârșitul domniei sale unul din cei mai bogați oameni din sud-estul Europei, numit de turci Altân-Bey, adică prințul aurului. Politica sa internă a urmărit trei direcții majore: 1. întărirea rolului domniei; 2. reorganizarea sistemului fiscal; 3. promovarea de bune relații cu Moldova și Transilvania” (pr. prof. dr. Viorel Ioniţă, Martiriul Sfinților Brâncoveni, Bucureşti, 2014, p. 75). Așadar, prințul aurului, deși vasal Porții, a reușit să păstreze și o relație bună cu celelalte două imperii, fiind obligat pe perioada domniei sale să plătească din ce în ce mai mult tribut, mai ales pentru a înlătura orice suspiciune - „căci la Istanbul mai mulți pretendenți la tronul Țării Românești au țesut mereu intrigi împotriva lui” (ibidem, p. 76). În anul 1703 Constantin Brâncoveanu a fost reconfirmat ca domnitor pe viață la Adrianopol, iar pentru a ține pasul cu noile taxe mai mari impuse de turci, el puse mai multe biruri populației, spre nemul­țumirea ei, în același timp cultivând și relațiile cu suveranii creștini, după cum mărturisește secretarul domnitorului, Anton Maria Del Chiaro.

Averea, folosită în scopuri de pace

După anul 1711, interesul turcilor pentru mazilirea domnului a crescut, mai ales după trecerea la ruși a lui Toma Cantacuzino, dorindu-i-se și averea, el încercând să calmeze spiritele „astâmpărându-le lăcomia cu tot mai multe daruri”. Niciodată nu s-a așteptat ca turcii să-i pună la cale moartea, orice informație despre ce i se pregătea considerând-o doar vânare de „bacși­șuri”, de aceea putem observa faptul că Brâncoveanu s-a preocupat de averea sa doar în scopul de a o spori, de a o folosi pentru a păstra bunele relații cu celalalte puteri, în niciun caz de a o ascunde, cu atât mai mult într-o mănăstire. Astfel, el „investise dinainte o parte din averea sa la băncile din Viena și Veneția și cumpără și în Transilvania moșii, între cari două cari se numesc Sâmbăta, unde începu clădirea unui palat, căci amintirea groazei din anul 1703, când fu chemat la Adrianopol, nu-i dădea linişte, şi ţintea la unicul scop de a fugi. Totuşi nu se putea hotărî să părăsească ţara şi imensa avere strămoşească pentru a trăi în ţări străine, cu sarcina unei grele familii compusă din soţie, patru fii şi şase fiice, toate măritate, afară de prima care era văduvă. Ar fi putut totuşi birui greutăţile, dacă avea mai buni miniştri şi mai puţini duşmani, înlăuntrul ţării cât şi în afară, cari intrigaseră până la exterminarea sa. Brâncoveanu era de o fire atât de naivă, că nu credea în posibilitatea unei trădări” (Anton Maria del Chiaro, „Revoluţiile Valahiei”, în Călători străini despre Ţările Române, 1983, p. 43). Motivul pentru care turcii îi reconfirmă lui Brâncoveanu domnia pe viață în 1703, pentru ca mai apoi să-l mazilească în 1714, este că în tot acest timp urmăriseră să se îmbogățească de pe urma dărniciei lui, „lăcomia fără saţ a Sultanului Achmet nu pierdea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin-Bei adică Prinţul Aurului, numit astfel pentru dărnicia faţă de oricare turc care obţinea favoarea să fie trimis în Valahia, pentru a putea strânge avere” (ibidem, p. 44).

Un inventar al averii brâncoveneşti

Din cele nouă capete de acuzare, șase au legătură cu averile sale: „Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi. Sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania, unde spre acest scop a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat. A depus sume mari, nu numai la Viena dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri. Fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimțământul său. Și-a procurat din Viena timpane şi trimbiţe de argint, ceia ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda. Al nouălea. A bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 până la 10 galbeni una.

După citirea hatișerifului (decretul sultanului) de capugiul sosit la curtea domnului, cel însărcinat de Poartă «a alergat la cămară și la vistierie și a sigilat odăile domnului». După numirea abuzivă a noului domn Ștefan Cantacuzino, imbrohorul s-a oprit la București pentru a face inventarul tuturor bunurilor mișcătoare și nemișcătoare ale domnului - (...) nu a găsit mai mult de 4 050 taleri, pe care i-a lăsat domnului în funcție, a găsit apoi în cămara particulară a domnului 12 000 galbeni ungurești; dar valoarea vaselor de argint, șeilor, hainelor căp­tușite cu blănurile cele mai de preț și podoabelor cailor care s-au găsit, e neprețuită; s-a făcut un inventar al tuturor acestor lucruri de către trei secretari. După porunca susnumitului imbrohor a mai fost reținut aici vis­tierul domnului mazilit, rudă a domnului Emmanuele și a fost întrebat, sub amenin­­țări, unde se află tezaurul acelui domn; el a răspuns că domnul avea o parte la el, o parte o lăsase aici, o parte era depusă la Brașov, parte la Vene­ția, parte în Olanda, și în Anglia” (ibidem, 402-403).

Sfânta mănăstire, adevărata comoară a domnitorului martir

Zvonuri, pornite de la localnici, că la Mănăstirea Baia de Aramă ar sta ascunsă comoara Brâncovenilor au ajuns până în zilele noastre, mulţi încercând să găsească aurul brâncovenesc, fără să mai țină cont de comoara ctitoricească de aici, sfânta mănăstire, afectată de multe ori prin aceste căutări.

Biserica Mănăstirii Baia de Aramă cu hramul „Sfinții Voievozi” se află în localitatea cu același nume din nord-vestul județului Mehedinți, fiind așe­zată la poalele munților, „pe dea­lul zis Cornetul, lângă râul Bulba, pe un loc ales de ctitori cu multă pricepere, fiind cu fața la soare, la adăpostul vântului de miazănoapte și aproape de izvoare renumite”. Mănăstirea a fost închinată mănăstirii sârbești Hilandar din muntele Athos, ctitorie a regilor din dinastia Nemanya, înainte de anul 1718, neștiindu-se exact cine și când a închinat-o. Pictura bisericii este deosebită, păstrându-și originalitatea integral, fiind una din cele mai valoroase picturi din epoca brâncovenească. Numele pictorilor apare în pisanie: „Nea­goe şi Parthenie, ieromonah din Tismana”. Este posibil ca Neagoe să fie unul din cei patru zugravi români care au pictat Mănăstirea Horezu, iar ieromonahul Partenie de la Tismana este un cunoscut pictor de icoane al vremii. Privind pictura, ea „dovedește mâna unor meșteri stăpâni cu desăvârșire pe o artă a cărei menire, alături de rostul ei educativ, era de a produce, la lumina slabă ce se strecoară prin ferestrele înguste, acea atmosferă mistică ce predispune la reculegerea și la înălțarea sufletului către cele cerești”.