„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în toate zilele și să-Mi urmeze Mie; căci cine va voi să-și scape viața o va pierde; iar cine-și va pierde viața pentru Mine, acela o va mântui. Căci ce folosește omului dacă va câștiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina de el și Fiul Omului când va veni întru slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri. Cu adevărat însă vă spun vouă: Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu.”
Creştinismul românesc şi originea sa apostolică
În decursul timpului, s-a tot vorbit că România este o ţară specială (din punct de vedere religios şi nu numai), că este „Grădina Maicii Domnului”, că românii manifestă o credinţă şi o iubire de Dumnezeu mai puternică şi mai frumoasă ca oricare alţii etc. Toate acestea sunt considerate reale, dacă conştientizăm faptul că Dumnezeu ne-a iubit încă de la început, dându-ne şansa să ne naştem ca popor, nu doar creştini, ci creştini de origine apostolică. Majoritatea istoricilor şi cercetătorilor sunt însă de acord cu un creştinism de origine apostolică pe teritoriul României, fapt care a determinat o studiere aprofundată a tuturor izvoarelor ce stau mărturie în acest sens.
După o veche tradiţie creştină, consemnată de istoricul Eusebiu de Cezareea (†340), Creştinismul s-a răspândit în Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea de astăzi), pentru prima oară prin intermediul predicării Evangheliei de către Sfântul Apostul Andrei, „cel dintâi chemat” la apostolie de Domnul Iisus Hristos. În secolul al XVII-lea, Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, scria în proloagele sale pe luna noiembrie, la ziua a 30-a: „Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorţi) Bitinia, Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde-i acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea şi altele ce sunt pe Dunăre, Tesalia şi acestea toate le-a umblat”. Toate aceste cetăţi, ce se cuprind în ţările amintite, au căzut în sorţiul Apostolului Andrei, ca să meargă şi să le înveţe cuvântul lui Dumnezeu. Nu doar acestea, ci încă şi alte neamuri ce se aflau între Tracia şi Macedonia, până la râul cel mare Istru (Dunărea), şi acestea tot în sorţiul Sfântului Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţărâna pusă înaintea lui, în care trebuia să semene cuvântul lui Dumnezeu. Prezenţa Sfântului Andrei pe teritoriile ţării noastre este menţionată şi în alte documente, precum: în doctrina syriacă a Apostolilor se arată că teritoriile evanghelizate de el sunt „Niceea, Nicomidia, Bithynia şi Gothia”. Omilia lui Pseudo Atanasie precizează că Sfântul Andrei a făcut misiune printre greci şi barbari, iar scriitorul Hipolit Romanul menţionează şi el că Andrei a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. (Pr. Daniel Mohanu)