Cuvânt la Duminica a VI-a după Paști

Pericopa evanghelică citită în Duminica a şasea după Paşti, numită şi Duminica Vindecării orbului din naştere, descrie o tămăduire a Domnului nostru Iisus Hristos, care se distinge de celelalte tămăduiri, ale altor orbi. Căci unui orb din naștere i se dă capacitatea de a vedea.

Minunea aceasta depăşeşte în amploare pe celelalte: tămăduirea celor doi orbi, care Îl urmau pe Domnul, implorându-L să-i vindece (Matei 9, 27-31), şi a celor doi, care şedeau lângă drum şi care, auzind că trecea Iisus, L-au strigat, implorându-L şi ei (Matei 20, 30-34), şi a orbului din Betsaida, peste ochii căruia Domnul Îşi pune mâinile, făcându-l să vadă „toate, lămurit” (Marcu 8, 26); ori a orbului din apropierea Ierihonului, care fiind întrebat de Domnul ce voieşte, a răspuns: „Doamne, să văd!” (Luca 18, 41). Niciunul din aceştia nu era orb din naştere, chiar dacă în toate vindecările orbilor se arată cu prisosinţă puterea dumnezeiască a Mântuitorului.

„Să se arate în el lucrările lui Dumnezeu ...”

Acest orb nu văzuse niciodată lumina zilei, nu se bucurase de darul acela binecuvântat ce face viaţa aşa de frumoasă. Lumina întreţine existenţa oamenilor şi a întregii lumi. Orbul din naştere era o fiinţă nevinovată şi nefericită, se născuse aşa pentru ca prin suferinţa sa „să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”, mărirea, puterea, bunătatea şi iubirea Sa de oameni. O iubire pe care Dumnezeu nu a încetat să o facă lucrătoare şi de care noi înşine ne bucurăm permanent, mai ales în momentele cele mai grele ale existenţei.
Ucenicii Îl întreabă pe Domnul: cine a păcătuit, acel orb, ori părinţii lui, încât el s-a născut astfel? (v. 2). El nu putea greşi mai înainte de a se naşte. Apoi, „nu este cu dreptate a pune păcatele părinţilor peste fiii care nu au făcut nici o nedreptate” (Sf. Teofilact). Căci cuvintele: „Eu, Domnul Dumnezeul tău..., pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al patrulea neam” (Ieşire 20, 5) s-au zis pentru cei ce au ieşit din Egipt, iar nu pentru creştini. Fiindcă noi toţi simţim iertarea Sa. Deci e drept să ne bucurăm de bunătatea proprie Dumnezeului tuturor, Care voieşte să ne minuneze prin nemărginita Lui iubire de oameni. Cum dar să fie El atât de neiertător, încât să prelungească mânia până la al patrulea neam?” (Sf. Chiril al Alexandriei). Dumnezeu nu adaugă fiilor păcatele părinţilor, dacă fiii nu sunt ei înşişi părtaşi relelor purtări ale înaintaşilor lor. „De fapt, numai Dumnezeu ştie de ce s-a născut acest om orb” (părintele Dumitru Stăniloae).

„A făcut tină şi a uns ochii orbului”

Mai înainte de a-l vindeca, Domnul spune ucenicilor Săi: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (v. 5). El este izvorul, pricinuitorul, creatorul luminii. Domnul le vorbeşte despre lumină şi îi dăruieşte celui nevăzător lumina, luminându-i deopotrivă ochii, cu lumina naturală, şi sufletul, cu lumina credinţei, orbul mărturisind: „Cred, Doamne!” Şi s-a închinat Lui (v. 38).

„Acestea zicând, a făcut tină şi a uns ochii orbului” (v. 6). Apoi i-a poruncit să meargă la scăldătoarea Siloamului. A făcut din tină ochii, precum odinioară pe Adam, zidindu-l şi însufleţindu-l. L-a trimis pe orb la Siloam să se spele, ca să nu creadă că vindecarea venea din apa izvorului. „Siloam” înseamnă „trimis”. „Siloamul este chip al lui Hristos (Sf. Teofilact). Căci precum Hristos este Piatră duhovnicească, aşa este şi Siloam duhovnicesc. Şi precum pârâul acesta al Siloamului(...) se arată cu oarecare repejune înfricoşată, aşa şi Venirea Domnului(...) tot păcatul cu puterea Sa îl îneacă”. Spălarea în apa Siloamului ne trimite cu gândul şi la Taina Sfântului Botez, când omul (pruncul) scos din cristelniță se naște duhov­nicește din apă și din Duh, spre viața veșnică.

„Omul Care Se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei...”

Vindecarea orbului se face sâmbăta. „Căci sâmbăta este sfârşitul săptămânii, iar Unul-Născut a venit şi S-a arătat tuturor în ultimul ceas şi în timpurile din urmă ale veacului”. Orbul se spală, leapădă orbirea şi se întoarce văzând. „Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb” (v. 8) se întreabă dacă nu este el cel ce mai înainte cerşea. Cu greu părăsesc îndoiala ce îi cuprinde şi cer lămuriri. Iar cel vindecat le mărturiseşte: „Omul Care Se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei... Şi spălându-mă, am văzut” (v. 11). Nu ştie că Mântuitorul este Dumnezeu după fire, ci cugetă că Cel ce l-a vindecat este unul dintre cei sfinţi (Sf. Chiril al Alexandriei).

Orbul vindecat este dus apoi la farisei, care îi adresează aceleaşi întrebări. Cu toţii sunt aprinşi de mânie, „socotind că s-a călcat... porunca Legii, care opreşte să se lucreze sâmbăta”. Arată că au suflete mici şi că invidia îi stăpâneşte. Văd vindecarea orbului ca pe un păcat. Întreabă: unde este Cel ce te-a vindecat? Însă Domnul, după săvârşirea oricărei minuni, Se arată neiubitor de slavă lumească. Iar cel odinioară orb răspunde: nu ştiu! Acesta le spune din nou toate cele ce se petrecuseră cu el, fără să ascundă adevărul şi repetă: văd!

„Neamurile au fost luminate de Hristos prin învăţătura evanghelică”

Necredinţa iudeilor merge mai departe şi cer mărturia părinţilor orbului. Aceştia le răspund: „Întrebaţi-l pe el!” (v. 23). Căci se temeau de iudei şi socoteau că este mai potrivit să le spună fiul lor în ce mod el s-a vindecat. Iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă (v. 22). Cel vindecat îi mustră pe farisei că nu înţeleg nimic din cele ce se petrecuseră cu el, insistând asupra călcării Legii. Mărturiseşte că şi el a devenit ucenic al Domnului, chiar dacă nu prin cuvânt. Este ocărât. Fariseii Îl fac învăţător al orbului pe Hristos, iar al lor, pe Moise. „De fapt, neamurile au fost luminate de Hristos prin învăţătura evanghelică, iar Israel(...) s-a scufundat în umbra literei” (Sf. Chiril al Alexandriei). „Pe Acesta nu-L ştim de unde este” (v. 29), zic iudeii.

Pentru cel vindecat, contează însă că Hristos i-a deschis ochii. Îi ceartă pe farisei că sunt atât de departe de sfinţenie şi evlavie. Se face apărătorul lui Hristos şi îşi ţese cu măiestrie cuvântul. Căci trebuia să aibă mult curaj ca să le spună fariseilor că Hristos este mai mare decât Moise. El zice: „De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic (v. 33)”.

Pentru cel vindecat și pentru noi toți cei care credem în Evanghelia Domnului, minunea a însemnat o a doua naștere, la o viață nouă, adevărată, trăită în cunoașterea deplină a lui Dumnezeu prin Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care i-a dat orbului vederea trupească. Iar acesta L-a cunoscut și L-a mărturisit ca pe Cel mai mare binefăcător al lui. Pentru deschiderea și onestitatea lui, dovedită în fața adversarilor Domnului, a iscoditorilor farisei, i S-a descoperit direct, atunci când, la întrebarea „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, I-a răspuns: „Dar Cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui” (Ioan 9, 35-38).