Dicționarele specializate ne confirmă ceea ce suspectam demult - că termenul românesc cuvânt, de origine latină (format din con+ventus/ adunare, întrunire/ unire într-unu) nu este o simplă emisiune sonoră. Cu acest sens primar, ne întrebăm la adunarea/ întrunirea cui cu cine s-a gândit generatorul cuvântului? Nu cumva el este codul prin care le comandăm să ființeze entităților animate sau neanimate atunci când le numim?
Și în aramaică, termenul care înseamnă cuvânt, darvar, înseamnă nu doar cuvânt, ci și faptă, exact ca în română, susținând teoria lingvisticii divine, după care cuvântul aparținând lui Dumnezeu era și faptă (acțiune). De asemenea, când a tradus în germană Evanghelia lui Ioan, Goethe a înțeles să interpreteze: „La început era fapta”, având parcă cunoștințe despre vechiul aramaic darvar. În textele religioase întâlnim suficiente episoade care revelează acest lucru: Geneza 39, 2: „Și cuvântul lui Iah a fost ajutorul lui Iosif”; Exod 19, 17: „Și Moise a adus poporul să întâlnească cuvântul lui Iah”; Iov 42, 9: „Și cuvântul lui Iah a acceptat fața lui Iov; Psalm 2, 4: Și cuvântul lui Iah va râde de ei ca să-i disprețuiască”. Lingvistica admite că orice cuvânt este un segment fonic, principial accentuat, purtător de informație lexicală și/ sau gramaticală.
Cuvântul - o chemare la viaţă
Ce ignoră, cu bună știință, lingvistica, dar nu poate lăsa neanalizat etimologia, este sensul primar al noțiunii de cuvânt, așa cum îl evidenția Apostolul Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. Cuvântul era deci elementul numărul unu, născut din inițiativa lui Dumnezeu și de către El Însuși, pentru a-Și pune în aplicare planul de construcție a lumii. Lingvistica se oprește deci, în definirea cuvântului, la sensul pe care îl are emisiunea sonoră, care sens servește în constituirea contextelor de comunicare. Mai exact, specialiștii încep investigația termenului nu de la momentul zero al producerii lui, ci când acesta s-a exersat în procesul muncii sau în alt context social și în care și-a demonstrat utilitatea. În știința lui Dumnezeu, forma este o energie sonorizată, materializată prin corpul creat prin spunere și obligat la ființare. Cuvântarea este ea însăși chemare la viață a obiectelor și a ființelor, este o frumoasă și tainică îmbiere la existență. În schimb, când l-a făcut pe om, n-a fost suficientă numai emisiunea sonoră. El n-a mai zis: „să fie om”, după modelul „să fie lumină”, „să fie”, ci a dat drumul unui proiect întreg: „Să facem om în chipul și asemănarea noastră”, edificiu care poate fi citit ca punctul zero al geometriei fractale, adică o structură constituită din elemente identice cu structura primară.
Cuvântul şi cuvântarea, moştenire de la Dumnezeu
Din Vechiul Testament reținem că, în afara chipului pe care ni l-a dăruit Dumnezeu ca o icoană a Lui, moștenirile următoare lăsate omului sunt cuvântul și cuvântarea. Prin semnul egalității pe care îl pune Sfântul Evanghelist Ioan între Dumnezeu și cuvânt, învestește cuvântul cu statutul de Ființă primordială, fiind forma Ei de manifestare orală. Poate de aceea, admitem că orice ființă umană programată să se nască, prin conlucrarea Sfântului Duh, are obligatoriu și un bagaj lexical, o zestre de natură divină, adică un paleolexic moștenit de la Tatăl, pe care nu-l poate exterioriza decât după vârsta de 2-3 ani. Această idee o găsim exprimată și la Platon; filosoful admitea faptul că „gândirea noastră posedă un nivel care nu provine din experiență, că Ideile noastre sunt înnăscute”, adică reminiscente, ceea ce înseamnă că „noi am contemplat ideile înainte de a ne fi născut”, adică am avut o istorie ante festum! „Odată cu nașterea, sufletul pierde amintirea clară a Ideilor, rămânându-i un fel de nostalgie.” Așa se explică de ce pentru Platon, maieutica lui Socrate e un proces de reminiscență. Leibniz reia și el teoria, trecută prin gândirea lui Descartes, după care ne naștem cu idei, care nu ne vin din afară, numind această stare o monadă fără ferestre. Pentru Leibniz, monada (din grecescul mono-) e o energie, o unitate indivizibilă și fără întindere; filosoful distinge între Monada Supremă, Dumnezeu, și monadele mici, oamenii. Conceptele lui sunt, într-un fel, fundamentul noii științe, memetica, ale cărei obiecte de studiu, memele, sunt purtătoarele informațiilor culturale, artistice etc., cu care se naște fiecare. Orice a zis Dumnezeu prin cuvânt a și devenit obiect, a căpătat formă. Cuvântul consacrat, parola prin care a dat comanda a fost: Să fie!, un verb ființial, cu caracter de cod, prin care Creatorul dă suflu de viață obiectelor numite.
Cuvântul vindecător şi veşnic
În opinia noastră, admitem că există o utilizare de rangul I a cuvântului, când acesta se află în posesia lui Dumnezeu, și aceasta pentru că orice cuvânt al Lui creează și se întrupează. Cuvântul lui Iisus, tot de rangul I, este și el lucrător, dar e orientat spre un scop taumaturgic: „Ci spune numai un cuvânt…”, este dorința sutașului către Iisus, adverbul restrictiv numai evidențiind suficiența cuvântului în soluționarea problemei sau, mai exact, arhisuficiența cuvântului. Acest fapt este sugerat și de replica Mântuitorului, care avertizează: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu”. Aparițiile termenului cuvânt în Biblie susțin sensul primar al lui: Ieremia 23, 29: „Nu este Cuvântul Meu ca un foc - zice Domnul -, ci ca un ciocan care sfărâmă stânca; Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii”: Evrei: „nu e foc, ci ciocan care sfarmă stâncile”. În Apocalipsa, se revine la cuvântul de rangul I, cu rol pedepsitor: călărețul pe cal alb e Cuvântul lui Dumnezeu (Mântuitorul Iisus Hristos): „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: Cuvântul lui Dumnezeu”. În romanul lui Dumnezeu despre creație, nu e loc nici măcar pentru ca omul să pună un punct cu pixul, după cum ne informează Apostolul: „Mărturisesc oricui aude cuvintele profeției cărții acesteia: dacă adaugă cineva la acestea, Dumnezeu îi va adăuga plăgile scrise în această carte” (Apocalipsa 22, 18). Dumnezeu Însuși ne avertizează: „toate lucrurile vor trece, dar cuvântul Meu nu va trece”. Deci cuvântul nu e… cuvânt și „verba nu mai volant, ci manent!”
Cuvântul limbajului omenesc
În schimb, utilizat de om, cuvântul ajunge la rangul II, el nu se mai întrupează în obiecte sau ființe, acestea fiind deja create. Cuvântul omului poate genera adevărate clustere de păcate sau de binecuvântări, fiind o degradare conștientă a termenului însuși. Mutatis mutandis, omul poate ajunge, prin rugăciune, la o zonă de întretăiere cu forța cuvântului lui Dumnezeu. În Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu, Care în multe feluri a vorbit părinților noștri, la sfârșitul vremii ne-a vorbit prin Însuși Fiul Său. Adică tocmai prin Acela pe Care Îl numim Cuvântul lui Dumnezeu. Versul „Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu!” evocă rostul hieromorfic al cuvântului și explică și mai clar sacralitatea oricărui cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu e creator, are sens unic, al omului, îl poate pedepsi pe el însuși, e un cuvânt bumerang. Al lui Dumnezeu este acțional, e putere, fiindcă este instrumentul de creație, așa cum apare informația în Psalmul 33: „prin Cuvântul Domnului au fost făcute cerurile”; Psalmul 107: „A trimis cuvântul Său și i-a vindecat și i-a scăpat din groapă”.
