De la Cină la Euharistie

Fundamentul Tainei Sfintei Euharistii se regăseşte în ultima Cină pe care Mântuitorul Iisus Hristos a celebrat-o împreună cu Ucenicii Săi înainte de dumnezeieştile Sale patimi şi de răstignirea pe cruce. Un rol foarte important în înţelegerea actului de instituire îl constituie însă legătura acestui moment cu tradiţia iudaică. 

În dimensiunea sa simbolică, prefigurativă şi cultică, caracterul euharistic al jertfei vetero-testamentare reprezintă totodată punctul de plecare în definirea rugăciunilor liturgice de mai târziu. Pe de altă parte, raportul dintre jertfele Legii Vechi şi Taina Sfintei Euharistii se stabileşte prin dimensiunea „religioasă” a tradiţionalei mese iudaice. Prin ea se descoperă în mod concret mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru binecuvântarea darurilor Sale celor multe. Cuvintele Deuteronomului sunt pilduitoare în acest sens: „Când însă vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul Dumnezeul tău pentru tara cea bună pe care ţi-a dat-o. Scopul rugăciunii nu este acela de a schimba masa prin sfinţenie, ci de a recunoaşte într-însa darul lui Dumnezeu. Întrucât fiecare masă este primită ca dar al lui Dumnezeu, reiese că toate mesele ar trebui cinstite prin rugăciune”. 

„Asemenea a luat şi paharul după cină”

Conexiunea dintre tradiţia iudaică şi cultul creştin, ca element-cheie în explicarea şi înţelegerea procesului de formare a rugăciunilor euharistice, se regăseşte prin urmare în „cultul divin al Cuvântului Dumnezeiesc”, ce străbate dincolo de caracterul de rugăciune, fiind transpus în realitatea pascală şi comunitară a familiei iudaice. De aici se inspiră liturgistul german Karl Khristian Felmy, când întrevede şi explică parcursul cultului euharistic creştin de la „Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe”. Justificarea sa, pornind de la noţiunea de „cină”, adună laolaltă elementele biblice (vechi şi nou-testamentare), pentru a explica „întemeierea Euharistiei... în contextul pascal”. „Lucru important este că aceste relatări prezintă Cina lui Iisus în legătură cu un ospăţ. Formula de la I Corinteni 11 arată limpede împletirea celebrării euharistice specific creştine cu un ospăţ. După cuvântul privitor la pâine se spune: «Asemenea a luat şi paharul după cină» (I Corinteni 11, 25)” (De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, ediţia a II-a, traducere pr. prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, pp. 11-12).

În acelaşi context se desfăşoară şi abordarea sirologului britanic Sebastian Brock, care reuşeşte să surprindă complexitatea simbolistico-mistică a Tainei Sfintei Euharistii în teologia siriană, începând de la sacrificiul adus de Abel (Fire from heaven: from Abel’s sacrifice to the Eucharist. A Theme in Syriac Christianity, in Studia Patristica, vol. XXV/1993, pp. 229-243). Într-un cuvânt, parcursul şi înţelegerea dogmatico-mistică a Sfintei Euharistii stau în strânsă legătură cu simbolurile şi tipurile Vechiului Testament, prefigurative caracterului liturgic statornicit prin lucrarea Mântuitorului Hristos şi moştenit peste veacuri în tradiţia Sfintei Sale Biserici. 

Masa de Paşti la iudei sau „chaburah”

Contextul pascal al Cinei Domnului are la bază aşa-numita tradiţie a mesei „chaburah”. Obiceiul era ca la anumite intervale de timp, de regulă în ajunul sabatului sau al marilor sărbători, mai multe familii de iudei să se întâlnească la o masă, aducând fiecare din prisosul casei sale. În acest cadru, fiecare fel de mâncare era binecuvântat, iar la final, stăpânul casei rostea o rugăciune de mulţumire mai lungă în numele tuturor celor care erau de faţă. Sfârşitul rugăciunii se încheia cu binecuvân­tarea paharului cu vin din care gusta mai întâi gazda şi mai apoi toţi invitaţii pe rând. La final, se cântau psalmi. În ceea ce priveşte conţinutul acestei ultime rugăciuni de mulţumire din chaburah-ul iudaic, de reţinut este că se rostea după o rânduială prestabilită. Câteva texte, păstrate în tradiţia rabinică, serveau drept „model”. În acest cadru este aşezat textul unei rugăciuni, formulate la anul 100 î.Hr. şi aşezate în lucrarea apocrifă „Cartea Jubileelor”. „Şi acesta (Avraam) a mâncat, a băut şi a binecuvântat pe Dumnezeul cel Preaînalt, care a zidit cerul şi pământul şi a făcut toată bogăţia pământului şi a dat-o fiilor oamenilor ca ei să mănânce şi să bea şi să-L preaslăvească pe Ziditorul lor. Şi acum îţi mulţumesc Ţie, Dumnezeul meu, pen­tru că m-ai lăsat să văd aceas­tă zi. Iată, am împlinit o sută şaptezeci şi cinci de ani şi m-am umplut de zile. Sabia vrăjmaşului nu m-a biruit, căci mi-ai dăruit mie şi fiilor mei toate zilele vieţii mele până în ziua de azi. O, Dumnezeul meu, fă ca pacea Ta să fie peste robul tău şi peste sămânţa fiilor săi, ca să se facă popor ales pentru Tine şi moştenire peste toate neamuri­le pământului de acum şi pentru toate zilele între nea­murile pământului până la sfârşitul veacurilor” (Enrico Mazza, The Celebration of the Eucharist, p. 16). 

Prin urmare, aceste texte de origine apocrifă constituie, alături de relatările vetero-testamentare, o veritabilă oglindă şi sursă pentru rugăciunile euharistice din Biserica creştină. Fundamentate biblic, ele scot în evidenţă caracterul anamnetic şi de rugăciune al cultului iudaic, evidenţiat, de altfel, şi în Sfânta Scriptură.