Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Regionale Oltenia De la „greutatea cuvântului” la „nostalgia copilăriei”

De la „greutatea cuvântului” la „nostalgia copilăriei”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Oltenia
Un articol de: Ioan Ioanicescu - 06 Mai, 2019

Orice om trebuie să deprindă şi să cultive tradiţia şi ştiinţa preţuirii cuvântului şi, legat de această preţuire, datoria cum­pănirii lui, a cântăririi lui, a măsurării lui, a chibzuirii exprimării lui. Toată pare­mio­logia lumii este plină de îndemnuri şi învăţături vizând necesitatea de a nu lăsa „cu­vântul” să se reverse ne­gân­dit peste marginile înţelesurilor adevărate şi înţelepte.

Bătrânii, mai ales, se cuvine să arate multă grijă faţă de cumpănirea cuvântului! Nimic nu-i mai degradant pentru un bătrân decât să nu-şi dea seama la vorbă, să vorbească brambura. Se pune întrebarea: Înseamnă această responsabilitate a cuvântului o limitare? Evident că da! Dar limitare înseamnă şi pentru un râu malurile care-l împiedică să devină mlaştină, sau pentru o hidrocentrală - barajul - care înnoieşte forţa apei. Răspunderea faţă de „cuvântul” scris sau rostit înseamnă învestirea lui cu o demnitate supremă. Şi bătrânul n-are cum să nu fi perceput acest fapt în anii trăirii lui.

Zăbava cărţilor

Cărţile sunt pentru bătrâni o binecuvântare cerească. Sunt raze ale înţelepciunii ce cârmuiesc universul, raze pe care omul inspirat de harul divin a învăţat să le agonisească, „statornicindu-le” pe pământ. Aidoma razelor de soare, ele luminează, bucură, încălzesc inimile celor bătrâni. Prin mijlocirea lor strângem în jurul nostru lucrurile, locurile, oamenii şi nea­murile.

Cărţile potolesc patimile, înă­buşă viciile, însufleţesc virtuţile. Bucură inimile! Cărţile sunt fiice ale cerului, pogorâte pe pământ ca să mângâie şi să bucure pe cei care le iubesc, le caută şi le cercetează. Ne stau la inimă nouă, bătrânilor, rostirile de peste veac ale lui Miron Costin: „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos, în toată viaţa omului, zăbavă, decât cititul cărţilor”. Drept aceea, nu putem să nu ne bucurăm când descoperim puterea magică a cuvintelor în alcătuirea gândului, în aducerea lui la vedere prin scris şi la auzire prin rostire.

Aşadar, citeşte, frate al meu, de generaţie! Fă-o din dorinţa de senin a sufletelor noastre, pentru că lumea din care facem parte e făcută şi din lumină, şi din bucurie, şi din aspiraţie către senin! Curaj!

Am observat că la bătrâneţe plânsul şi lacrimile abundă adeseori în viaţa şi comportamentul semenilor noştri. Drept urmare, am cercetat cu luare aminte acest segment de simţire umană şi am constatat următoarele: Lacrimile sunt „rânduite” între minte şi trup ca nişte semne ale trupului - semne în trup - despre aşezarea minţii umane. Ele sunt un dar de la Dumnezeu pentru unii - nu toţi îl au şi nu toţi îl pot avea!

Ştim din Evanghelie că femeia păcătoasă a udat cu lacrimi picioarele lui Iisus, iar El a iertat-o nu atât pentru lacrimi, cât pentru dorinţa ei de îndreptare prin lacrimi. Există lacrimi de întristare şi lacrimi de bucurie! Sunt oameni cărora le pare rău pentru căderile şi păcatele lor, se întristează şi plâng. Aşezarea lor sufletească se exteriorizează şi prin lacrimi. De reţinut însă că nu lacrimile sunt esenţiale. Esenţială e aşezarea lor sufletească şi, în acest context, ele sunt ca o binecuvântare.

În ce ne priveşte pe noi, bătrânii, aşezarea noastră sufletească ne predispune mai des la plâns. Slăbindu-ne forţele trupeşti, apărând neputinţele, graniţa sensibilă dintre minte şi trup se subţiază, mai ales la aceia dintre noi care n-am mutat la timp centrul de greutate din biologie în spiritual. Pe de altă parte, se constată că darul de a plânge apare, psihologic vorbind, ca o descătuşare a tensiunilor acumulate. După plâns, sufletul omului devine ca pământul după ploaie, ca planta după ce a fost udată.

În decursul vremii, lumea civilizată a admis plânsul doar pentru copii şi femei. Pentru bărbaţi şi pentru bătrâni, el apare, unora, ca o mare slăbiciune. În realitate, aceasta e una din marile erori de educaţie a „bărbăţiei” în lume. Pare insignifiant şi mărunt să ai voie sau să nu ai voie să plângi. Cu toate acestea, multe din tris­teţile fără motiv sau cu motiv se „eliberează” prin lacrimi. Ele sunt acumulări inconştiente, de cele mai multe ori.

Organismul uman se exprimă prin lacrimi ca o formă de autoapărare. Sufletul şi trupul se apără de agresiunea acestor tensiuni şi prin plâns. Şi aceasta pentru că tensiunile „neplânse” îmbolnăvesc şi sufletul, şi trupul. Iată primul motiv pentru care şi bărbaţii şi mai ales bătrânii au nevoie să plângă! Plânsul îi va face mai sensibili! Plânsul neplâns, ca şi cuvântul nespus, e nociv!

Aşadar, plângeţi, oameni buni, atunci când simţiţi nevoia s-o faceţi şi râdeţi cu toată fiinţa când aveţi motive s-o faceţi. Atenţie însă, fraţii mei vârstnici, să nu cumva să devină plânsul o „stare cronică”. Să nu devenim nişte plângăreţi ai vieţii, nişte neputincioşi care se agaţă de poalele copiilor lor!

Bătrânii şi cearta

Cearta e un fenomen mutat din mediul natural (unde se numeşte furtună, aversă, cutremur, erupţie vulcanică) în mediul familial, în societate (unde se cheamă scandal, gâlceavă, ceartă, bătaie, violenţă etc.) cu rezultate, de obicei nule: zero la zero. Cu cât e mai aprinsă cearta, cu atât ea răceşte şi urâţeşte pe mai lungă durată relaţiile afective dintre oameni. Savanţii au demonstrat că cearta, în toate variantele ei, n-a făcut niciodată pe nimeni mai bun, mai îngăduitor sau mai înţelept, şi nici n-a vindecat vreunul din cusururile omeneşti.
În ce ne priveşte pe noi, bătrânii, trebuie să avem în grijă că n-o să mai avem timp să ne împăcăm. Asta când ne-am certa între noi. Când însă suntem certaţi de cei tineri, de fiii, nepoţii sau strănepoţii noştri, atunci, sărmanii de noi, n-avem altă cale decât să suportăm şi să încercăm să şi iertăm. Şi să şi uităm! Nu ni se va cere iertare, nu vom vedea pe chipurile alor noştri nici măcar o fărâmă de regret. O, Doamne, fie-ţi milă de noi!

În ce le priveşte pe partenerele noastre, ce să mai zicem? Ele primesc cele mai dureroase lovituri. Mama, bunica, străbunica devin „preş” pentru toţi ai casei. În timpanele bătrânelor mame răsună ca un grohotiş prăvălit: „Dă-mi!”, „Ia-mi!”, „Fă-mi!”. Şi mama îi serveşte până la ultima bătaie de inimă.

Luaţi aminte, copii ingraţi: mama nu e servitoare! Ea nu este în rândul personalului de serviciu! Şi asta, nu pentru mândria ei, ci pentru a voastră. Capacitatea ei de a suferi nu este egalată decât de aceea de a se bucura. N-aveţi de rostit decât trei cuvinte legate printr-o liniuţă: „Sărut-mâna, mamă”. Iartă-ne pentru că uneori devenim barbari!

Îngerul şi bătrâneţea

Faţă de Cerul îndepărtat al lui Dumnezeu, cerul Îngerului Păzitor ne este nouă, bătrânilor, mult mai la îndemână, ca o înălţime accesibilă. Lumea îngerească trebuie percepută ca un plafon al umanităţii, genul ei proxim. În acest context, omul bătrân are intuiţia îngerului ori de câte ori se simte sprijinit, ocrotit. Îngerii au menirea de a relativiza singurătatea bătrânilor. Ei sunt, prin definiţie, „cei care însoţesc”, cei mai de aproape ai oamenilor. Astfel că îngerul e şi el aproapele nostru, dar nu cel de alături, ci „aproapele de sus”.

Sfinţii Părinţi spun că, „mai ales la bătrâneţe, îngerii convertesc abisul dintre Dumnezeu şi om într-un spaţiu al comuniunii. Ei dau consistenţă şi viaţă acestui spaţiu, transmiţând omului semnele lui Dumnezeu, şi lui Dumnezeu rugăciunile şi păsurile omului”. Îngerii constituie „anturajul sacru” al bătrânilor. Ei sunt, într-un anumit sens, faţa lui Dumnezeu dinspre lume, ecranul protector, prin care Dumnezeu Se face văzut creaturilor Sale.

Atenţie, fraţii mei de vârstă: „Căutaţi să vă fie în bună rânduială antenele de percepţie ale acestei lumi!”

Desigur, venirea şi plecarea păsărilor călătoare ne umplu pe fiecare dintre noi de nedumerire şi curiozitate. Ele zboară de la nord la sud, sau invers, dintr-o seamă de cauze pe care specia­liştii le-au înşirat în studiile lor, încercând să dea de capătul unui mister.

Ca om bătrân ce mă aflu, pe mine mă uimeşte „busola” pe care Atotputernicul le-a „implantat-o” în căpşorul lor mic şi ager, cu care se orientează, chiar dacă n-au mai parcurs niciodată acel drum. Printre altele, pe care le simt şi pe care le trăiesc în legătură cu aceste păsări, care pleacă, este tristeţea lor; tristeţe pe care o aştern şi în sufletele noastre ori de câte ori le auzim glasurile, când pleacă. Se întâmplă asta începând cu mijlocul lunii noiembrie, când vânturile şi ploile reci dau semne de venire a iernii. Ele se grupează în cârduri, în faţă aşezându-se cele mai puternice şi mai ales masculii, pentru a proteja pe cele mai slabe, femelele, care adăstaseră peste vară în cuiburile lor şi îşi crescuseră puii.

Privindu-le de jos, noi, bătrânii, n-avem cum să nu încercăm o stare de nostalgie şi tristeţe. Glasurile lor sunt parcă vaietele noastre, ale oamenilor, care în zbuciumul nostru zilnic alergăm, zburăm către ceva pe care nu-l putem defini.

Nici noi nu avem aici cetate stătătoare. E ceva în noi care ţinteşte spre un Dincolo. Bătrâni fiind, ne simţim şi noi ca păsările călătoare ce străbat pământurile. Odată şi odată va trebui să ne luăm şi noi zborul spre un Dincolo cu vremi mai calde.

Nostalgia copilăriei

După ce omul se maturizează şi, mai cu seamă, după ce începe apoi să îmbătrânească, poartă cu sine o nostalgie a copilăriei, care merge cu regretele până la durere. Oare de ce? Ne întrebăm adeseori. Şi Mircea Eliade explică: „Misterul lumii ne este relevat în copilărie, mai întâi, pentru ca mai apoi să fie uitat sau chiar abandonat. Maturitatea ucide misterul şi alungă adeseori sacrul din cosmos şi din existenţa umană”. Vrea cineva să se convingă de aceasta? Să privească nevinovăţia din privirile unui copil atunci când ascultă povestindu-i-se lucruri şi întâmplări care nu se văd, chiar fanteziste. De această copilărie îi era dor poetului când o căuta: Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Astfel se face că, la bătrâneţe, fiinţa omului recaută clipele copilăriei, alunecă tot mai des spre vremea de început a existenţei sale. Rostirile Mântuitorului Hristos fac şi ele vorbire de starea de pruncie la care e chemată omenirea în pragul mântuirii sale.