Despre cinstirea sfintelor moaşte la Părinţii Bisericii

Cinstirea datorată sfintelor moaşte este prezentă încă din primele veacuri ale Bisericii creştine. Astfel, Sfântul Matei Evanghelistul menţionează că, după ce i-a fost tăiat capul de către Irod, ucenicii „au luat trupul Sfântului Ioan Botezătorul, l-au îngropat şi s-au dus să dea de ştire lui Iisus” (cf. Mt. 14, 12). În Fapte se vorbeşte, de asemenea, despre cinstea adusă Sfântului Arhidiacon Ştefan după săvârşirea mucenicească (F.A. 8, 2). Moaştele celor doi s-au bucurat ulterior de o deosebită cinstire din partea credincioşilor, fiind aşezate la loc de închinare în sfintele biserici.

În perioada Părinţilor Apostolici, însemnările bisericeşti au păstrat mai multe detalii legate de cinstirea adusă sfintelor moaşte. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea vorbeşte în detaliu despre actele de mucenicie ale mai multor mărturisitori, printre care şi Sfântul Policarp al Smirnei. În legătură cu acest sfânt părinte, Eusebiu menţionează că, după ce şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos, trupul său a fost aruncat în flăcări. „Iar când flacăra s-a făcut mare, arată Eusebiu, am văzut o minune cei cărora ne-a fost dat să o vedem şi care am păstrat-o ca să vestim şi altora ce s-a întâmplat. Căci asemenea unei bolţi, focul s-a întins ca o pânză de corabie umflată de vânt, înconjurând de jur împrejur trupul martirului ca un zid protector, iar el stătea în mijloc nu ca un trup care ardea, şi ca aurul şi ca argintul ars în cuptor. Şi am simţit chiar şi o mireasmă atât de plăcută, parcă ar fi fost tămâie binemirositoare sau altă mireasmă preţioasă” (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în PSB, Bucureşti, 1987, p. 163).

„Lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie”

Mai departe, Eusebiu face diferenţa dintre închinarea pe care creştinii o aduceau Mântuitorului şi cinstirea dată sfinţilor şi implicit sfintelor moaşte. El arată astfel că prigonitorii au căutat să-l convingă pe guvernator „să nu dea cumva osemintele lui Policarp, ziceau ei, ca nu cumva să părăsească pe Cel răstignit şi să înceapă de acum să se închine acestuia! Iar ei au zis acest lucru la instigarea şi îndemnul iudeilor, care ne spionau ca şi cum noi am avea de gând să luăm trupul lui Policarp chiar şi din foc! Ei nu înţeleg că nu-L putem părăsi nicicând nici pe Hristos, Care a pătimit pentru mântuirea tuturor din întreaga lume, dar nici ca să ne închinăm altuia nu putem. Căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie, ca pe ucenicii şi imi­tatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de Împăratul şi Învăţătorul lor” (ibidem, p. 163). După ce trupul i-a fost în cele din urmă ars, credincioşii din Smirna au ridicat „oasele lui mai preţioase şi mai încercate decât aurul, le-am depus acolo unde se cuvenea. Şi unde să ne dea Dumnezeu să ne adunăm şi noi, după putinţă, să celebrăm cu veselie şi cu bucurie ziua de naştere a martiriului său spre aducerea-aminte de cei care au luptat mai înainte şi spre exerciţiul şi pregătirea celor care vor lupta mai pe urmă” (Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul Episcopului Policarp).

În Constituţiile Sfinţilor Apostoli se arată de asemenea cuvenita cinstire pe care membrii Bisericii trebuia să o aducă sfinţilor mucenici. „Despre martiri vă spunem să fie la voi în toată cinstea, cum au fost cinstiţi de noi fericitul Iacob, episcopul, şi sfântul nostru codiacon, Ştefan. Căci aceştia au fost declaraţi fericiţi de Dumnezeu şi cinstiţi de către bărbaţii cuvioşi ca unii curaţi de orice greşală, neschimbabili în faţa păcatului, neclintiţi în cele bune, neînduplecaţi în elogii; despre ei spunea David: «Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui» (Ps. 115, 6). Şi Solomon: «Pomenirea dreptului e cu laude» (Prorocii 10, 7). Iar profetul zicea: «Bărbaţii drepţi vor fi ridicaţi» (Is. 57, 1)”.

Literatura siriacă apocrifă vorbeşte despre minunile pe care le săvârşeau trupurile sfinţilor la morminte unde fuseseră aşezaţi. Astfel, începând cu Sfântul Apostol Toma, al cărui martiraj este cuprins într-o lucrare aparte, teologia siriacă descrie sfârşitul mucenicesc şi cinstirea adusă mărturisitorilor din primele veacuri creştine. Din lucrarea „Faptele lui Iuda Toma”, nimeni altul decât Sfântul Apostol Toma, „cel numit Geamănul” (cf. In. 20, 24; 21, 2), aflăm că a pătimit în vremea regelui Mazdai, în India de astăzi. Acesta îl condamnă pe apostol, ordonând soldaţilor să-l taie cu ferăstrăul. „După aceasta, Iuda le apare în vedere lui Sipur, Vizan şi femeilor. Mai târziu, praful de pe mormântul apostolului îl vindecă pe fiul lui Mazdai de o posedare demonică, regele însuşi mărturisindu-şi credinţa în Hristos” (Sebastian P. Brock, „Părinţii şi scriitorii sirieni de ieri şi de azi”, Craiova, 2016, p. 39).

Sfântul Ioan Gură de Aur se numără printre Sfinţii Părinţi la care găsim cele mai directe trimiteri pentru cultul şi cinstirea sfintelor moaşte. În omiliile sale, el arată de multe ori cât de importantă este cinstirea pe care creştinii o datorează acestor nepreţuite odoare duhovniceşti şi cum trebuie împlinită ea. Pornind de la pildele de sfinţenie izvorâte din faptele lor minunate, omul găseşte în sfintele moaşte o constantă a harului dumnezeiesc din care se adapă permanent. „Ca pe nişte izvoare duhovniceşti ce pot revărsa bogăţie de ape, aşa ne-a dăruit Dumnezeu mormintele sfinţilor mucenici. Şi precum izvoarele naturale dau din belşug apă tuturor celor care vor să scoată, şi cât este de mare găleata celui ce vrea s-o umple, atât şi scoate, la fel se întâmplă şi cu aceste izvoare duhovniceşti. Căci şi aceste izvoare sunt deschise tuturor şi nu fac nici o deosebire între persoane, ci fie este bogat, fie este sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie femeie, atât primeşte din aceste ape duhovniceşti, câtă ardoare se preocupă să aducă” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Cateheze baptismale”, traducere din limba greacă de pr. Marcel Hancheş, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003, p. 109). Înaintea sfintelor moaşte, omul credincios găseşte curajul şi îmbărbătarea de a merge mai departe pe cărarea desăvârşirii. În întreaga sa argumentare, Sfântul Părinte evidenţiază un lucru foarte important pentru sensul duhovnicesc al existenţei noastre, şi anume că sfintele moaşte reprezintă cu adevărat „legătura între cele din cer şi cele de pe pământ”.

Perspectiva liturgică

În dimensiunea ei practică, cinstirea sfinţilor şi a sfintelor lor moaşte însumează mai multe considerente de ordin practic, consemnate de Tradiţia Bisericii. Tot din teologia Sfinţilor Părinţi desprindem elemente de identificare, specifice sfintelor moaşte. Le-am putea numi realităţi practice, certitudini sau evidenţe ale lucrării harului în aceste sfinte odoare ale Bisericii. În felul acesta, Biserica a ţinut cont întotdeauna de: „incoruptibilitatea lor, de buna mireasmă pe care o răspândesc, semnele deosebite pe care le vădesc, credinţa şi nădejdea în învierea şi viaţa veşnică cu care se hrăneşte spiritul”. Toate aceste evidenţe au făcut din sfintele moaşte „căi prin care sfinţii slujesc alături de Hristos, prin Hristos” (pr. prof. Constantin Galeriu, „Cinstirea sfintelor moaşte”, p. 648).

Sfintele moaşte au fost prezente dintotdeauna în rânduiala liturgică a Bisericii. Dacă în primele veacuri Sfânta Liturghie se săvârşea pe pieptul martirilor, s-a păstrat până în zilele noastre ca părticele din aceste sfinte odoare să se aşeze la temelia Sfintei Mese din Sfintele Altare ale bisericilor sau în Sfintele Antimise. Reţinem prin urmare că „motivul pentru care Biserica cinsteşte sfintele moaşte nu este numai unul de ordin comemorativ, în amintirea martirilor sau a celorlalţi sfinţi ai Bisericii, ci este acela că moaştele sunt cu adevărat sfinţite, adică poartă pecetea dumnezeiescului, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava şi puterea dumnezeiască. Creştinul, simplu sau cultivat, are convingerea că se apropie de ceva care s-a sfinţit, de ceva ce poartă în sine urmele împărtăşirii de dumnezeiescul har, urmele atingerii de slava lui Dumnezeu, de ceva dumnezeiesc” (pr. dr. Constantin Coman, Sfintele moaşte - strălucirea harului dumnezeiesc în trupul omenesc, în „Ortodoxia”, nr. 1-2/1993, p. 294).

În virtutea autorităţii sinodale, Biserica a statornicit criteriile de recunoaştere şi cinstire a sfintelor moaşte. În contextul Sinodului VII Ecumenic (Niceea, 787), la Canonul 7, s-au hotărât următoarele: „Dumnezeiescu Pavel zice: «Păcatele unor oameni sunt vădite, iar ale altora urmează după acelea» (I Tim. 5, 24). Aşadar, păcatelor mai îna­inte săvârșite le urmează şi alte păcate. Astfel, rătăcirii nelegiuite a clevetitorilor de creştini i-au urmat şi alte nelegiuiri. Căci, precum au scos din biserică chipul cinstitelor icoane, au părăsit şi alte obiceiuri, care trebuie să fie înnoite şi ţinute întocmai după aşezământul scris şi nescris. Aşadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaşte ale mucenicilor, orânduim ca în ele să se facă aşezarea moaştelor, cu rugăciunea obişnuită. Iar cel ce va fi târnosind biserică fără sfinte moaşte, ca unul care a călcat predaniile bisericeşti să se caterisească” (arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, „Canoanele Bisericii Ortodoxe”, Bucureşti, 1991, p. 158). De aceea, atunci când se sfinţeşte locaşul de închinare, arhiereul aşază în piciorul Sfântului Altar părticele din moaştele sfinţilor.

Nu în ultimul rând, din punct de vedere etimologic, când se referă la sfintele moaşte, tradiţia ortodoxă are în vedere „trupurile nepieritoare sau neputrezite ale sfinţilor”, precum şi fragmente din acestea. În teologia occidentală este folosit termenul de „relicve”, incomplet însă prin prisma faptului că „cu acelaşi cuvânt sunt denumite şi unele obiecte trezitoare de falsă evlavie, precum oseminte sau fragmente de trupuri care provin din sfera altor religii”.