Dorit sau nedorit, adevărul unei existenţe sănătoase din punct de vedere sociomoral, etnic, cultural şi nu în cele din urmă personal se leagă de realitatea concretă a familiei. Mai mult decât acestea, legătura binecuvântată dintre bărbat şi femeie prin Taina Căsătoriei este socotită a fi darul şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru subzistenţa întregului neam omenesc.
Ce este familia creştină până la urmă? Iată o întrebare atât de simplă la care se poate răspunde firesc în câteva cuvinte: legătura convenită dintre un bărbat şi o femeie. Orice explicaţie anexă ar atrage cu siguranţă după sine mai multe semne de întrebare decât cel aşezat la începutul argumentului nostru. În contextul nelămuririlor unor aşa-zise „realităţi sociale”, mărturisirea creştină arată o singură cale măsurată şi cântărită în barometrul firescului şi al normalităţii.
Căsătoria, „un act sfânt, de origine dumnezeiască”
Conform definiţiei juridice, familia reprezintă „un fenomen social sau o formă de relaţii sociale între oamenii legaţi între ei prin căsătorie sau rudenie”. Cu alte cuvinte, vorbim de realitatea unei existenţe generale, care se manifestă şi se consumă în raport exterior vizavi de ceea ce numim societate. Rămâne însă o latură mult mai profundă, de taină am putea spune, prin care pătrundem fiecare dintre noi realitatea acestui fapt. Este o stare pe care am trăit-o fiecare în felul nostru şi fără de care nu am putea fi ceea ce suntem. Este vorba de legătura binecuvântată şi dăruită cu harul Duhului Sfânt, pe care se întemeiază celula dragostei fireşti a celor ce-şi făgăduiesc respect şi preţuire veşnică înaintea Sfintei Evanghelii. Căsătoria şi implicit familia reprezintă realitatea naturală prin care Dumnezeu face să sporească, să crească şi să se întărească neamul omenesc. Într-o notă foarte explicită, învăţătura Sfintei noastre Biserici spune lămurit că această taină „este un act sfânt, de origine dumnezeiască, care împărtăşeşte harul Sfântului Duh, prin preot, unui bărbat şi unei femei care se unesc liber în căsătorie. Datorită acestui fapt, Taina Nunţii sfinţeşte legătura naturală a căsătoriei şi o înalţă la rangul unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Dogmatica”, vol. III, p. 176).
Unitate şi complementaritate ontologică
Ca legătură naturală pe viaţă dintre un bărbat şi o femeie, familia asigură celor ce trăiesc realitatea ei unitatea completă a existenţei pământeşti. Acest lucru se împlineşte în mod firesc odată cu crearea primilor oameni. De aceea, după plăsmuirea lui Adam, Dumnezeu spune că „nu este bine ca omul să fie singur pe pământ” (Fc. 2, 18). Şi, în acelaşi timp, „luând una din coastele sale”, Stăpânul a aşternut peste bărbat „un somn greu”, a „plinit locul cu carne” şi a făcut femeia, pe care a numit-o Eva, adică „mama tuturor celor vii”. După ce s-a împlinit aceasta, Adam a spus: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fc. 2, 23-24). În această înţelepciune a fost rânduită existenţa omului complet, pentru ca unitatea sa de om „să se realizeze în dualitatea neuniformă şi complementară de bărbat şi femeie”. Sub această formă, nu greşim să spunem că „deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează o diferenţă complementară sufletească” (pr. prof. Dumitru Popescu, „Iisus Hristos Pantocrator”, p. 370).
Rămânem aşadar la convingerea că în starea naturală a căsătoriei se conturează negreşit şi reuşita familiei. Numai în acest fel şi sub această formă i se oferă nota ei de complementaritate şi eficienţă, concretizată în: naştere de prunci, ajutor reciproc şi ferirea de desfrânare. În consecinţă, orice rătăcire dincolo de firescul acestor lucruri, ontologic rânduite de Dumnezeu în existenţa noastră, malformează adevăratul sens al vieţii sociale şi ne elimină din contextul mântuirii.
