Despre permanenţa chemării spre ascultare

Fiecare dintre noi am auzit măcar o dată chemarea interioară a propriului eu, vocea tainică a sufletului îndemnat să strige cine suntem, de unde venim şi încotro mergem. Este poate, fără să ne dăm seama, cel mai firesc şi sincer mijloc de comunicare cu ceea ce ne înconjoară, de exprimare a obârşiei noastre cereşti. Astăzi, această chemare se făptuieşte prin pilda Maicii Domnului şi a intrării sale în biserică.

„Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va sălăşlui întru Tine.” Sunt vorbele prin care Fericitul Augustin definea, într-un mod cu totul aparte, legătura noastră intimă cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fără povara regulilor scrise, desprins de filosofia teoriei imanente, labirintul lăuntric scoate la iveală dorinţe şi vise, legate tainic de propria noastră persoană. Prin analize aruncate superficial din afară, cei care nu înţeleg limbajul sufletului sunt tentaţi de cele mai multe ori să afirme că noi, creştinii, trăim efemer utopia desprinderii de real. Fără doar şi poate că astăzi, ca şi odinioară, omul fără de reguli este ca pelerinul fără busolă. El vine de nu ştiu unde şi se îndreaptă spre nicăieri. Rătăceşte prin pustiul vieţii, fără să mai poată ajunge „acasă”. Un vechi dicton latin spune „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Cu siguranţă, un îndemn frumos şi plin de înţelepciune, însă cum am putea oare să facem aceasta fără descoperirea propriului eu, fără a asculta chemarea lăuntrică a sufletului? Şi mai spune o vorbă înţeleaptă că „din prisosul inimii grăieşte gura”. În aceste zile, gândul nostru se îndreaptă spre exemplul Maicii Domnului, prăznuind cinstita sa „Intrare în biserică”. Printr-însa întregul neam omenesc poartă certitudinea „chemării”. Şi începând cu chemarea ei, noi, creştinii, am realizat că nu mai mergem spre nicăieri şi nici că venim de nu ştiu unde.

Mărturia Sfântului Iacov despre intrarea Maicii Domnului în Templu

Paşii Maicii Domnului s-au îndreptat spre biserică de la frageda vârstă de trei ani. A fost adusă aici de mână de părinţii ei, Sfinţii Ioachim şi Ana. „Iar când s-a făcut de doi ani, ne spune Sfântul Apostol Iacob, Ioachim a zis: «Să o ducem la templul Domnului cum am dat făgă­duinţa pe care am făgăduit-o, ca să nu trimită Domnul după noi şi să fie neprimit darul nostru!». Şi a zis Ana: «Să aşteptăm până la trei ani, ca să nu caute după tată sau mamă». Şi a zis Ioachim: «Să aşteptăm»” (Descoperirea sau Protoevanghelia lui Iacob, în lucrarea „Trei vieţi bizantine”, trad. Ioan Ică jr, Sibiu, 2007, p. 225). Fecioare purtând făclii au întâmpinat-o pe aleasa Domnului la templul din Ierusalim. Acolo sus, pe treptele zidirii, ea a fost primită de marele arhiereu, care, binecuvântând-o, i-a spus aceste cuvinte: „Mărit-a Domnul Dumnezeu Numele Său în toate generaţiile. Căci prin tine va arăta în zilele de pe urmă Domnul izbăvirea Sa fiilor lui Israel” (ibidem). Aici, Preacurata Pruncă sălăşluia „ca o porumbiţă şi primea hrană din mâna îngerului”. Mai spune Protoevanghelia Sfântului Iacov că, împlinind 12 ani, căpeteniile preoţilor au făcut sfat socotind să o aşeze pe Sfânta Fecioară în grija unui om curat şi drept. Şi după multă rugăciune, Dumnezeu a aşezat semn peste Iosif, care „a luat-o în paza sa”. Ni se mai spune că, dorind să tocmească o nouă catapeteasmă Domnului, arhiereii au chemat şapte fecioare neîntinate din seminţia lui David pentru a lucra broderia. „Şi a ieşit la sorţi că Maria să țeasă purpura adevărată şi cea stacojie. Şi luând-o s-a dus la casa ei. Iar în vremea aceea Zaharia a rămas mut şi în locul lui slujea Samuel, până ce a vorbit iarăși Zaharia. Iar Maria luând purpura stacojie o torcea” (ibidem, p. 227).

Maica Domnului, înainte-mergătoare sufletelor feciorelnice

Despre această minunată aşezare a Maicii Domnului în templul lui Dumnezeu vorbeşte la rândul său şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. „Când cea care avea să hrănească pentru noi pe Hristos Dumnezeu Ce urma să se nască din ea a trecut de vârsta prunciei şi a avut trei ani, fericiţii ei părinţi au adus-o la templu, la Templul lui Dumnezeu. Şi acolo au închinat-o lui Dumnezeu, aşa cum îi făgăduiseră înainte de naşterea ei. Au adus-o cu slavă şi cinste, după cum se cuvenea. Fecioare multe mergeau înainte însoţind-o cu făclii strălucitoare, după cum vestise încă de la început împăratul şi prorocul, strămoşul neprihănitei fecioare, spunând: Aducese-vor Împăratului fecioarele în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie (Ps. 44, 16); căci prorocul a spus mai înainte aceasta cu referire la aducerea ei la Templu şi cu referire la fecioarele care o însoţeau” (ibidem, p. 83). Sfântul Părinte merge mai adânc cu interpretarea, arătând că, prin însoţitoarele Maicii Sfinte, trebuie să înţelegem toate „sufletele feciorelnice, care au călcat pe urmele ei şi pe care el le-a numit prietenele ei (In. 15, 15)”. După el, sufletele drepţilor sunt prietenii Mântuitorului Hristos. Pe aceştia, El nu s-a ruşinat „să-i numească pe ei fraţi” (Lc. 8, 21). Şi după cum, prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume „înainte-mergător pentru noi (cf. Evr. 9, 12), tot aşa şi această Preasfântă Maică a Domnului va intra cea dintâi dintre toate în odihna cerului, iar în urma ei, prin mijlocirea ei, vor fi conduse aici şi celelalte suflete ale sfinţilor” (ibidem, p. 84).

„Fie mie după cuvântul tău”

Aşadar, ceea ce trăim înlăuntrul nostru se revarsă în actul de autocunoaştere, îmbogăţind ceea ce suntem cu adevărat. De la Maica Domnului învăţăm, fără să ne spună sau să ne oblige cineva, valoarea şi capacitatea propriilor virtuţi. Între toate, de una ne folosim mai cu seamă atunci când vine vorba de legătura cu ceilalţi. Este virtutea integrităţii umane, a respectului de sine, a datoriei împlinite până la capăt, a bunătăţii şi deschiderii faţă de ceilalţi. Toate aceste lucruri nu le învăţăm din vreo carte, ci pur şi simplu le descoperim căutând mai întâi în interiorul nostru. Dincolo de reguli şi şabloane, pilda Preasfintei Născătoare ţine de descoperirea omului frumos care se află înlăuntrul fiecăruia dintre noi. Această stare nu poate fi definită în nici un fel, social sau politic, ea pur şi simplu este. Pentru a o descoperi avem nevoie însă să ne cunoaştem pe noi înşine, să împletim această cunoaştere cu bunătatea şi respectul de sine şi, nu în ultimul rând, să ducem propriul exemplu, dincolo de reguli, în viaţa semenilor noştri. Şi astfel, sufletul apăsat se va descoperi în taina ascultării: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38).