Despre vămile văzduhului

Învăţătura de credinţă a Bisericii noastre cu privire la starea sufletelor după moarte se găseşte în strânsă legătură cu „vămile văzduhului”. Identificat ca teologumenă în majoritatea tratatelor de teologie, subiectul primeşte lămuriri valoroase în ultima lucrare semnată de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, „Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul” (Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017).

Semnificaţia eshatologică a vămilor văzduhului ca loc de trecere a sufletului din lumea aceasta spre viaţa veşnică reprezintă unul dintre cele mai importante puncte de expresie dogmatică a parcursului pe care îl împărtăşeşte sufletul în intervalul celor 40 de zile de la moarte la judecata particulară. Această străbatere spre transcendent este presărată, după unele păreri teologice, de anumite „locuri sau vămi de cercetare, străjuite de diavoli, cunoscătorii păcatelor omului”. Într-un sens mai larg, aceste experienţe spirituale ar putea fi legate în mod special de cuvintele Mântuitorului: „Precum aud judec” (Cf. In. 5, 30), dar şi de alte referinţe din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți. Despre aceste repere vorbește autorul în subcapitolul de față. Cu toate că teologia contemporană vorbește prea puțin pe această temă, „această realitate eshatologică, cu rădăcini în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor, prezintă experienţe duhovniceşti de mare însemnătate pentru viaţa credinciosului. Mântuitorul Însuşi, înainte de Patima Sa, a vorbit despre stăpânitorul acestui veac: «Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine» (Cf. In. 14, 30). Iar Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre aceste duhuri răspândite prin văzduh, fapt ce ne atenţionează asupra luptei pe care sufletul trebuie s-o ducă împotriva acestor puteri malefice sub ceruri. Deci, pentru a ajunge la locul de fericire, sufletul este obligat să treacă printr-un spaţiu locuit de «duhurile răutăţii răspândite prin văzduh». După cum se ştie din Sfânta Scriptură, de la căderea îngerilor în păcatul mândriei, în această lume se sălăşluiesc diferite duhuri rele care împiedică sufletele celor răposaţi să ajungă în Împărăţia cerurilor. Despre aceste lucruri şi despre aceste puteri, care au fost izgonite din cer, ne vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când numeşte pe căpetenia acestora: «stăpânitorul acestui veac» (Ef. 2, 2). Astfel, îngerii căzuţi, răspândiţi în mulţime mare în văzduh, tulbură pe fiecare om în parte, ispitindu-l spre păcat” (Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul, pp. 1.111-1.113).

Mărturii patristice despre „vămile văzduhului”

În urma acestor cercetări, fiecare suflet va primi răsplata cuvenită: păcătoşii „sunt aruncaţi de demoni în izvorul de foc”, sfinţii şi drepţii vor trece cu mare uşurinţă. Cu toate acestea, această cântărire nu este decât „o confirmare a ceea ce sufletul a trăit pe pământ”. În literatura patristică, Sfântul Ioan Gură de Aur arată lămurit că „sufletele celor care mor de moarte silnică nu ajung duhuri necurate, ci numai sufletele celor care trăiesc în păcate” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Lazăr, II, trad. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 53-54). Legat de această precizare a Sfântului Părinte, IPS Irineu arată că nu poate fi nicidecum vorba despre „o schimbare în cadrul firii acestor suflete”, ci mai degrabă despre „o înlănţuire” în răutate a celor păcătoşi (Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul, p. 1.119).

O exemplificare lămurită pe această temă o găsim cercetând „Viaţa Sfântului Vasile cel Nou”. Părintele Mitropolit face, pornind de aici, o justificare completă asupra modului în care se poziţionează Biserica, prin rugăciunile ei, înaintea momentului dinaintea marii treceri a sufletului la Judecata particulară. Aflăm astfel că „sufletul, odată despărţit de trupul său, este purtat de îngerul păzitor în locurile pe unde a făcut binele şi răul, după care se urcă la cer, pentru a se închina Tatălui ceresc. În acest timp de peregrinare, Biserica se roagă pentru cel răposat, ca să aibă trecere liniştită în Împărăţia cerurilor. Iar cât priveşte locurile unde vor merge oamenii după trecerea din lumea aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur consideră ca raiul şi iadul sunt faţă în faţă, ca atât drepţii, cât şi păcătoşii să vadă de ce au scăpat şi ce au pierdut” (Ibidem, pp. 1.158-1.159).