„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Puneți în urechile voastre cuvintele acestea: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. Iar ei nu înțelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei, ca să nu-l
Despre vocaţia preoţească la Sfinţii Trei Ierarhi
Despre preoție și continuitatea acesteia de la Sfinții Apostoli au vorbit și scris numeroși preoți și episcopi în perioada patristică, fiind scrise numeroase studii prin care se relevă importanţa deosebită a formării intelectuale, morale şi sociale a preotului. Între acestea, la loc de cinste stau tratatele despre preoţie scrise de doi dintre Sfinţii Trei Ierarhi: Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz. Sfântul Vasile cel Mare, deşi nu a lăsat un tratat special dedicat temei, prin purtarea şi scrierile sale a pus în valoare temelia preoţiei, adică o credinţă fermă şi o conştiinţă a slujirii. Pornind de la chipul Arhiereului Hristos şi de la cel al preotului ilustrat în Sfânta Scriptură, Sfinţii Trei Ierarhi, ca de altfel şi alţi Sfinţi Părinţi, au prezentat prin experienţă personală chipul adevăratului preot.
Hirotonia este, în fapt, învestirea în treapta apostoliei. Ea se concretizează deopotrivă prin trimiterea la propovăduire şi prin lucrarea sfinţitoare, precum şi prin calitatea celui hirotonit de îndrumător duhovnicesc al sufletelor credincioşilor. Este o sarcină grea şi presupune o stăruinţă susţinută ca „harul primit prin punerea mâinilor preoţiei să nu se stingă” (1 Timotei 4, 14).
Nu există scuze după ce ai primit hirotonia. De aceea, cel ce simte chemare spre preoţie este îndemnat să mediteze la măreţia misiunii şi la posibilităţile personale pe care le poate oferi acestei slujiri. Sfântul Vasile cel Mare evocă felul în care se recrutau preoţii în timpul său: „Nu se primeau altădată preoţii decât după ce au fost examinaţi timp îndelungat; se fixa un examen riguros al vieţii lor trecute; se informau dacă ei nu erau clevetitori, beţivi, gâlcevitori, dacă au fost credincioşi în tinereţe şi dacă erau înzestraţi cu calităţile necesare pentru a cuceri sfinţenia fără de care este imposibil a vedea pe Dumnezeu”. „Te fă pe tine pildă credincioşilor, cu cuvântul, cu puterea, cu dragostea, cu credinţa, cu curăţia. Ia aminte la citit, la îndrumat, la învăţătură. Păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura; stăruieşte în ea, căci făcând aceasta, pe tine te vei mântui şi pe cei ce te ascultă” (1 Timotei 4, 12-16). Din aceste cuvinte, care alcătuiesc îndemnul Sfântului Apostol Pavel către ucenicul său Timotei, ne dăm seama că Sfânta Scriptură are, îndeosebi, două sensuri ale propovăduirii preoţeşti. Unul care se referă la îndrumarea credincioşilor prin forţa trăirii lăuntrice, al exemplului personal şi al „nepregetării întru vestirea Evangheliei păcii” (Efeseni 4, 15) şi altul care urmează scopul, adică arată că vestirea cuvântului evanghelic îi înalţă atât pe cei ce urmează învăţătura, în lumina sfinţeniei, cât şi pe cei ce propovăduiesc. (Pr. Marian Mărăcine)