Dumnezeu a binecuvântat dintru început capacitatea omului de a cunoaşte, sădind într-însul darurile înţelepciunii, sensibilitatea faţă de mediul înconjurător, curiozitatea şi isteţimea de a descoperi cu mintea concretul vieţii în care se desfăşoară. Ca sinteză între două realităţi, transcendentă şi imanentă, omul, zidit „după chipul” Creatorului său, a valorificat permanent îndemnul spre descoperire: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Mt. 7, 7).
Pornind de la îndemnul scripturistic, vom încerca în cele ce urmează să vorbim despre două variabile nelipsite din contextul existenţei noastre: religia şi ştiinţa. Între ele, la modul concret, nu a fost şi nici n-ar trebui să fie sincope sau disonanţe de dialog. Chiar dacă lucrurile nu au stat întotdeauna astfel, realitatea unei legături oneste se impune în primul rând prin necesitatea completării reciproce. Vechile insinuări ale organizaţiilor şi sistemelor ateiste, mai vechi sau mai noi, s-au dovedit de fiecare dată desuete şi lipsite de onestitate.
Raportul dintre „cunoaşterea, destinul şi fericirea lumii”
Dialogul dintre religie şi ştiinţă a existat prin urmare dintotdeauna, fără excluderea vreuneia dintre părţi. Luate separat, fiecare îşi urmăreşte dintru început scopul propriu. Aşa se face că ştiinţa are în vedere „cunoaşterea lumii şi a vieţii”, religia vizând la rândul ei „destinul şi fericirea lumii”. Şi totuşi, „oricât s-ar deosebi între ele religia şi ştiinţa, realitatea pe care o au în faţă este una şi aceeaşi. Şi această realitate este de natură spirituală, cât şi de ordine supranaturală. Deosebirea este că, pe când realitatea materială ne e dată în forme de timp sau spaţiu, realitatea spirituală este liberă de aceste forme” (Ioan Gh. Savin, „Apărarea credinţei”, Bucureşti, 1996, p. 24). Legătura teologiei cu ştiinţa, întocmai celei pe care a dezvoltat-o în timp cu filosofia, defineşte aşadar o firească şi necesară colaborare şi completare. Din acest punct de vedere, „apologetica trebuie să stea în strâns contact atât cu filosofia, cât şi cu ştiinţa, sau, mai concret zis, cu «ştiinţa pozitivă» sau «exactă», termeni care trebuie subînţeleşi, de câte ori vorbim, aici, de ştiinţă în raport cu teologia” (Ioan Gh. Savin, „Curs de Apologetică”, vol. I, Partea introductivă, Bucureşti, 1935, p. 50-51).
„Numai un om conştient poate preţui pe Dumnezeu”
Necesitatea acestui dialog se deduce din raţionalitatea creaţiei pe care omul o parcurge în drumul său spre înveşnicire. Fără mărginirea tendinţelor egoiste şi a implicaţiilor autonome, el aşază foloasele mediului înconjurător în raport cu necesităţile personale, socotindu-le întotdeauna ca daruri primite de la Dumnezeu. În lumina universului fizic, el înţelege că „toate au o raţionalitate pe măsura lui şi potrivită lui. Vede aerul şi apa în componenţa lor chimică, date spre folosul vieţii lui, vede ierburile întreţinute de solul pământului şi pomii cu roadele lor spre întreţinerea lui, vede fiecare soi al animalelor, peştilor, păsărilor, iarăşi prin diferite foloase ale lui. Dar omul poate prin raţiune aduce şi contribuţia proprie pentru a-şi face folositoare raţionalităţile diferitelor părţi ale naturii” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului”, Bucureşti, 1993, p. 6). Cu toate acestea, omul trebuie să depăşească întotdeauna limitele materialului pentru a putea înţelege pe deplin rostul existenţei sale. El aspiră permanent spre viaţa veşnică şi de aceea în toată căutarea şi curiozitatea raţiunii sale „vede în raţionalitatea naturii şi transcendenţa unui Autor care l-a făcut şi pe sine şi natura, spre pregătirea sa pentru o viaţă veşnică în unire cu El” (Ibidem). Prin urmare, întreaga noastră existenţă şi tot ce ne înconjoară se află rânduite în iconomia Preasfintei Treimi. De aceea, pr. prof. Dumitru Stăniloae afirmă că „numai conştiinţa lui Dumnezeu poate întemeia iubirea faţă de om şi numai conştiinţa omului poate întemeia voinţa de veşnicie şi de înaintare în lumina infinită şi eternă a lui Dumnezeu. Numai un Dumnezeu conştient poate preţui pe om şi numai un om conştient poate preţui pe Dumnezeu. Şi numai conştiinţa omului poate strâmba voinţa lui de a dobândi viaţa adevărată, veşnică, de la Dumnezeu, în ideea că o poate avea în egoismul său” (Ibidem, p. 15).
